Un glas limpede

Tema predicii
Responsabilitatea şi eficienţa luării unei poziţii curajoase pentru Dumnezeu în viaţa personală, de familie şi socială.

“Nu este planul lui Dumnezeu să silim oamenii să se lepede de necredinţa lor. Înaintea lor se găsesc lumina şi întunericul, adevărul şi minciuna. Ei trebuie să decidă ce anume vor primi. Mintea omenească este înzestrată cu capacitatea de a distinge între bine şi rău. Planul lui Dumnezeu este ca oamenii să nu ia decizii mânaţi de impulsuri, ci în baza dovezilor, comparând cu grijă verset cu verset.” – Redemption or the Miracles of Christ, pag. 112,113

Gândul zilei

“Când omul îşi vine în fire, începe să reflecte la relaţia cu Făcătorul lui. Este nebunie morală să preferi lauda oamenilor favorii lui Dumnezeu, răsplata nelegiuirii, comorilor cereşti, pleava păcatului, hranei spirituale pe care Dumnezeu o dă copiilor Lui. Şi cu toate acestea, câţi dintre cei ce dau pe faţă isteţime şi pricepere în lucrurile lumeşti, nu arată o totală lipsă de consideraţie faţă de acele lucruri care au de-a face cu soarta lor veşnică.” – Special Testimonies on Education, 19 mai 1881.

Textul biblic:
Iosua 24:15

Povestirea pentru copii: Fără nici o speranţă

Lecţia: 1Timotei 2:4
Pe 19 noiembrie 1968, la miezul nopţii, 99 de bărbaţi au coborât în mina de cărbuni no. 9 de la Farmigton, Virginia de Vest.

La 5.25 dimineaţa a avut loc o explozie îngrozitoare care s-a simţit la peste 15 km depărtare. Intrarea în mină a fost astupată de o trâmbă de fum ce se înălţa până la aproape 50 de metri în aer. Mina s-a transformat într-un adevărat furnal şi cei 99 de oameni erau tot înăuntru.

Până la prânz doar 21 au reuşit să iasă afară. Dar ceilalţi 78, prinşi undeva în tunelurile minei, mai erau ei în viaţă, mai puteau fi salvaţi? Pentru a împiedica mistuirea minei în incendiu trebuiau închise etanş intrările. Însă preşedintele companiei a amânat această măsură ţinând cont că înăuntru erau oamenii aceia care poate încă mai trăiau.

Vreme de 10 zile echipele de salvare au operat asistaţi de echipament de ultimă oră pentru a-i localiza. În cele din urmă, pe 29 noiembrie, preşedintele companiei, John Corcoran, a anunţat că trebuie să închidă intrările în mină. Un pastor a început să se roage, însă fără să poată duce rugăciunea la bun sfârşit, căci bocetele şi vaietele erau prea puternice. Toată strădania trebuia să ajungă la un sfârşit. Intrările în mină au fost închise. Nu mai era nici o speranţă.

Toţi oamenii vor trebui să audă de Hristos. Toţi vor trebui să ia o hotărâre pentru sau împotriva Lui. Hristos se va ridica în picioare şi va spune: „S-a sfârşit!” Şi timpul se va sfârşi. Lumea va ajunge la sfârşit. Uşa mântuirii se  va închide pentru totdeauna. Speranţa nu va mai fi. Aceasta va fi încheierea timpului de har.

Când ziua aceea va veni, va fi prea târziu să hotărâm să Îl urmăm pe Isus. Va fi prea târziu să vorbim oamenilor despre Domnul. Va fi prea târziu să-i ajutăm pe cei pierduţi.

V-aţi gândit vreodată că Isus nu a revenit încă din acelaşi motiv pentru care preşedintele Corcoran a ţinut mina deschisă atâta timp după explozie? Isus îi iubeşte pe oamenii acestei lumi atât de mult că vrea să se asigure că fiecare om a avut şansa mântuirii. Poate că pe tine te aşteaptă.

Schiţa predicii

I. Introducere
Într-un timp de glasuri multiple şi loialităţi confuze, este reconfortant şi inspirator să auzi o voce clară deasupra zgomotului multitudinii de glasuri. Poporul lui Israel se găsea într-una din perioadele sale cele mai tumultoase – chiar la începutul existenţei sale ca naţiune organizată, înconjurat de culturile păgâne ale amoriţilor, fereziţilor, cananiţilor, hetiţilor, heviţilor şi iebusiţilor. Ce formă de guvernare să adopte, ce cultură să urmeze, care sistem de educaţie, chiar care religie?

Răspunsul era mai mult decât clar şi poporul, căutând o soluţie complicată, a trecut pe lângă adevărata soluţie. Atunci Iosua, bătrânul om de stat al lui Israel, şi-a afirmat propriul angajament cu o hotărâre care literalmente s-a făcut auzită în toată lumea şi continuă să fie una dintre cele mai citate afirmaţii din lume. Care erau caracteristicile acestui jurământ făcut de Iosua şi care i-a mobilizat pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu şi rămâne marele nostru exemplu până în acest ceas?

II. Un jurământ personal.

„Cât despre mine…” Iosua credea în libertatea religioasă. Nici măcar o clipă nu a încercat să îi intimideze pe oameni şi să-i silească să asculte de Domnul pe care el Îl iubea şi Îl cunoştea. Le-a acordat dreptul de a alege şi posibilitatea chiar de a sluji „dumnezeilor cărora părinţii voştri le-au slujit de cealaltă parte a râului sau dumnezeilor amoriţilor, în ţinutul cărora ne-am aşezat.”

Iosua ştia că fiecare om trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu, că un vot naţional pentru Yahweh nu ar fi fost suficient pentru individ. Ca atare, Iosua i-a lăsat pe oameni să ştie că şi acum, la fel ca întotdeauna, aveau de ales. Dar le-a mai spus şi că indiferent de ce vor alege ei, alegerea lui rămâne neschimbată. Dacă tot poporul se va întoarce la păgânismul generaţiei anterioare sau dacă aveau sa îmbrăţişeze dumnezeii neamurilor din jur, Iosua era hotărât să slujească Domnului. Nu a aşteptat votul majorităţii ca să vadă de care parte să se aşeze. Nu a aşteptat să vadă pe ce cale are să meargă mulţimea, nici nu a cântărit oportunităţile pentru prestigiul personal, ci s-a avântat într-o declaraţie personală a credinţei şi loialităţii pentru Dumnezeul atotputernic.

Nu putem să nu ne întrebăm câţi dintre copiii lui Dumnezeu ar rămâne loiali, chiar şi afiliaţi nominal cauzei lui Hristos, dacă această cauză ar deveni subit nepopulară în locul unde trăiesc. Într-o societate în care este convenabil să fim cunoscuţi drept creştini, ar trebui să ne întrebăm dacă am rămâne credincioşi Domnului în caz că situaţia financiară sau poziţia socială ne-ar fi în pericol. E vremea să recunoaştem că avem o responsabilitate personală şi ne aşteaptă o judecată individuală înaintea lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte ucenicia, trăim într-o monarhie spirituală, nu în democraţie. Nu aşteptăm să vedem cum votează alţi creştini după care acţionăm şi noi; ci noi acţionăm aşa cum ne călăuzeşte Împăratul nostru de la tronul slavei.

III. Un jurământ paternal

„…şi casa mea…” Iosua nu şi-a abandonat conceptul de libertate individuală, ci el şi-a acceptat responsabilitatea de cap al familiei. În măsura în care putea să-şi extindă influenţa şi exemplul, a căutat să îi vadă şi pe cei din casa lui slujind Domnului alături de el. Atâţia taţi din ziua de azi nu se preocupă să îşi conducă familiile la o relaţie cu Dumnezeu ca să fie o mărturie relevantă pentru lume. Au o concepţie confuză despre calitatea de tată şi nu se văd decât ca cei care pun pâinea pe masa familiei. Sunt prinşi în epuizante zile de luptă în jungla economică a societăţii noastre industriale, departe de familie cu orele sau chiar cu zilele. Când nu sunt la serviciu, se duc la club, fac sport, se recreează, se ocupă de hobby-urile lor şi toate acestea îi ţin departe de familiile lor.

În consecinţă, orice orientare religioasă le vine copiilor de la mama, iar dacă şi ea este ocupată, de la biserică. Însă ce copil se va duce la biserică dacă şi mama şi tata sunt prea ocupaţi ca să-i mai intereseze aceasta? Una dintre cele mai ridicole tentative de generozitate ale părinţilor moderni este conţinută în declaraţia: „Nu vreau să impun copilului religia mea, aşa că îl voi lăsa să îşi găsească el singur una.”

Niciun părinte conştiincios nu îşi lasă copilul să îşi aleagă singur şcoala şi îmbrăcămintea ori să îşi gospodărească singur banii mai înainte de a fi suficient de pregătit pentru aceasta. Ne instruim copii în ale afacerilor, în ale societăţii, în ale culturii şi divertismentului, în ale igienei. Îi învăţăm cum să meargă, cum să vorbească, cum să mănânce, cum să înoate, cum să vorbească la telefon, cum să conducă maşina, chiar şi în ale căsătoriei. Iar în domeniul cel mai important al vieţii, ne neglijăm responsabilitatea şi ne lăsăm copiii fără nici o călăuzire sau exemplu în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu şi relaţia cu El. Căminul este cea mai puternică organizaţie de pe faţa pământului în ale mântuirii, iar părinţii care ignoră sau refuză să capitalizeze această oportunitate se privează de acea parte favorizată pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o în planul lui de mântuire.

IV. Un jurământ pozitiv

 „Vom sluji…” Iosua nu a spus că el şi familia lui se vor angaja într-o analiză psihologică a luptei lor spirituale sau că va încerca să inspire o emoţie spirituală, ci el a spus că are de gând să slujească Domnului. El şi familia lui aveau să se implice activ în orice purta expresia harului lui Dumnezeu în viaţa personală, în cămin şi societate. Ei aveau să accepte problemele timpului lor ca probleme personale şi vor lucra cu sârg pentru a le rezolva sub conducerea lui Dumnezeu. Ei aveau să caute pe cei care aveau nevoie de o mână de ajutor, de o inimă simţitoare şi un spirit binevoitor. Ei aveau să recunoască faptul că fiecare talent şi ocazie reprezentau modul lui Dumnezeu de a li se descoperi. Aveau să-şi trăiască religia dincolo de cele patru ziduri ale tabernacolului în care cântau laude lui Dumnezeu. Nu aveau să ia poziţie împotriva anumitor lucruri, ci aveau să ia poziţie pentru Dumnezeu.

Ştiau că dacă erau ocupaţi să slujească Domnului, nu le mai rămânea timp să slujească diavolului. Acum faceţi comparaţie cu modul în care noi ne învăţăm copiii să creadă că este absolut acceptabil să aibă propriile lor idei despre Dumnezeu, cu condiţia să nu fie prea evidente sau ofensatoare pentru ceilalţi şi să le ţină pentru ei. Cum ar putea Hristos să fie preamărit în minţi care se gândesc la El şi inimi care simt despre El, dar vieţi care nu fac nimic pentru El?

V. Jurământ public

    „Iosua a zis întregului popor”. Consacrarea nu a fost făcută înaintea unui grup restrâns de prieteni. Iosua era obişnuit să lupte în câmp deschis şi nu punea preţ pe intrigi, discuţii secrete şi compromisuri subtile. El şi-a făcut cunoscută credinţa la prieten şi duşman, credincios şi necredincios, evlavios şi neevlavios deopotrivă. Religia lui Isus Hristos nu trebuie luată ca apartenenţă la o lojă secretă sau la un club. Isus a spus clar că trebuie să-L mărturisim înaintea oamenilor şi ne-a avertizat cu privire la consecinţele veşnice ale refuzului de a face astfel (Mat. 10:32,33). El nu acceptă admiratori secreţi. Cei care aspiră la privilegiul de a fi ucenicii Lui trebuie să aibă în vedere că El a spus că trebuie să ne luăm crucea, să ne lepădăm de noi înşine şi să-i urmăm. La fel de clar a spus şi că cei care nu sunt cu El sunt împotriva Lui şi că nici un om nu poate sluji la doi stăpâni în acelaşi timp.

VI. Concluzie şi apel

Civilizaţia contemporană seamănă cu o turmă speriată, dusă la tăiere. Poate că nu ne-a mai rămas mult timp. Poate că civilizaţia noastră este asemenea unui vas care se scufundă şi de pe care nimeni nu se poate salva. Noi putem salva pasagerii. Să ne definim clar poziţia pentru Dumnezeu, pentru noi înşine şi pentru lume, să ne conducem familiile să adopte o poziţie similară şi să începem să slujim activ şi public Domnului Dumnezeu.

VII. Ilustraţie

Pastorul Mark Thompson din Minnesota a fost atacat cu cuţitul, în casa sa, şi s-a ales cu răni serioase. Una dintre multele consecinţe ale recuperării dificile a fost neputinţa de a-şi vedea fiul alergând în cadrul campionatului statului Minnesota. Pastorul l-a delegat pe fratele său, Merv, să-l reprezinte.

„Nu pot fi prezent acolo să îl văd pe fiul meu alergând, aşa că te rog să mergi la campionat şi să fii prezent acolo de la începutul cursei. Încurajează-l cu ovaţii. Şi la sfârşit, te rog, să strigi şi mai tare, dar în aşa fel ca glasul tău să semene cu al meu.”   

Merv a ascultat cu atenţie instrucţiunile şi a procedat întocmai. Şi el, tot pastor, a întrezărit aici un adevăr teologic: „Aceasta vrea Isus de la noi: să facem ca glasul nostru să sune ca al Lui.”
Vezi: Mat. 10:5-15; 1Cor. 11:1; Efes. 5:1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *