RÂNDUIALA DIVINĂ

 

 

Ewald Frank

 

Noi putem fi siguri că adevărul Său înaintează; şi la fel noi ştim că nu toţi sunt din adevăr şi nu toţi vor asculta de glasul Cuvântului lui Dumnezeu. Dar Ioan scrie: „Cine este din adevăr acela ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu”. Prin aceasta recunoaştem dacă suntem călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu. Adevărul nu-l poţi despica, despre adevăr nu poţi discuta. Dar fiecăruia în parte trebuie să-i fie descoperit prin Duhul adevărului. Nu unul îl învaţă pe celălalt, ci toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Acolo unde oamenii se aşează pe nişte scaune de învăţători, acolo vor fi direcţii diferite. Acolo unde Dumnezeu intră în dreptul Său şi poate vorbi şi lucra prin Cuvântul şi Duhul Său, acolo există doar o singură direcţie şi această direcţie merge în sus; atunci nu mai este direcţia unui om.

Eu ştiu că noi suntem greşit înţeleşi şi nişte oameni care, poate, n-au gânduri bune sau o impresie bună despre noi, fac observaţia: „O, acolo este direcţia Branham”. Noi nu suntem direcţia lui Pavel sau a lui Petru, nici direcţia Branham şi în niciun caz direcţia Frank. Prin harul lui Dumnezeu, prin Cuvântul lui Dumnezeu, noi ne-am lăsat îndreptaţi şi ne-am lăsat readuşi în conformitate cu ceea ce este scris. Dacă noi nu suntem înţeleşi în aceasta, atunci n-o putem schimba. Noi nu putem nega că în vremuri deosebite Dumnezeu a chemat şi a însărcinat în mod deosebit nişte bărbaţi aleşi, deosebiţi, şi prin ei şi slujba lor Dumnezeu a împlinit istoria mântuirii. Am accentuat deseori că pe proroci sau pe apostoli nu-i poţi scoate afară din acest plan desăvârşit, pentru că Dumnezeu i-a introdus în acest plan desăvârşit. Dacă un Moise aparţine de planul lui Dumnezeu, atunci noi, ca nişte oameni care dorim să fim confirmaţi înaintea lui Dumnezeu trebuie să respectăm şi să recunoaştem decizia divină.

Aşa a fost şi aşa se potriveşte cu toţi prorocii şi cu toţi bărbaţii lui Dumnezeu care de la început au lucrat şi au vorbit sub călăuzirea directă şi inspiraţia Duhului. În Noul Testament se mai spune: „bărbaţi sfinţi au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Pet. 1:21). Nu ca ei să se afirme, nu ca ei să fie ceva, ci din cauza unui «trebuie divin» ei şi-au împlinit însărcinarea; şi cei mai mulţi dintre ei au spus, aşa cum am spus şi eu: „Doamne, ia pe cine vrei Tu, dar pe mine scoate-mă din jocul acesta!”. Cu adevărat, dacă mă credeţi sau nu, dar odată eu am folosit o formulare pământească şi I-am spus: „Doamne, Te rog demite-mă!” Dar la Dumnezeu nu există demiteri. Dacă un proroc Ilie s-a dus în pustie, unde: „dorea să moară, zicând: «Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei»” (1 Împ. 19:4), atunci noi ştim că însărcinarea unui bărbat al lui Dumnezeu nu a fost niciodată uşoară. El a avut pe inimă întregul popor, dar l-a avut împotriva lui pe Diavolul şi puterea iadului. Dar Dumnezeu a fost de partea lui. Şi Pavel spune: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom. 8:31b). Această siguranţă că Dumnezeu este de partea noastră, că El este cu noi, este suficientă. Şi acesta este ţepuşul din ochi, aceasta este piatra de poticnire, de aceea turbează duşmanul aşa de tare. De fapt, lui îi este cunoscut că mai are doar puţină vreme şi acest timp el doreşte să-l folosească ca să producă dezordine peste tot.

Iubiţii mei, rânduiala divină va putea fi numai acolo unde noi ne plecăm sub Cuvântul lui Dumnezeu, căci numai în Cuvânt este stabilită rânduiala Lui. Peste tot unde oamenii îşi fac lucrarea lor sunt în lucrare alte duhuri şi va rezulta tot timpul o dezordine. Dar Pavel scrie Bisericii din Corint: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci este un Dumnezeu al orânduielii, al păcii, ca în toate Bisericile sfinţilor” (1 Cor. 14:33). În această rânduială divină trebuie restituit totul.

Noi ştim, dacă cunoaştem slujba fratelui Branham şi predicile lui, că este vorba de restituirea tuturor lucrurilor care au fost la începutul Bisericii, dar apoi s-au pierdut. De asemenea, ştim că, la sfârşit, Biserica va fi readusă în starea originală de la început şi poate fi din nou locul de descoperire a Dumnezeului atotputernic. Nu o asociaţie evlavioasă, ci o Biserică a Dumnezeului Celui viu. Aceasta este ţinta finală şi noi credem că toţi cei ce aparţin de Biserică se vor lăsa călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu şi vor fi conduşi de El. Va trebui să lăsăm în urmă unele lucruri, ca să putem primi ceea ce Dumnezeu doreşte să ne dăruiască.

Cei mai mulţi ţin de lucrurile vechi: obiceiuri, păreri, învăţături, tradiţii; ei se ţin aşa de încleştaţi de ele şi în acelaşi timp ei doresc să primească ceva nou – aşa ceva nu merge! Mai întâi trebuie să arunci din mâini lucrurile vechi ca să poţi primi lucrurile noi.

Cu adevărat sunt mulţumitor lui Dumnezeu pentru harul acesta. Nu este vrednicia mea şi nici meritul meu, ci este doar mila Domnului. Când în anul 1955 l-am auzit pe fratele Branham, primele minute mi-au fost suficiente ca să fiu convins pentru veşnicie că acest bărbat este un bărbat al lui Dumnezeu. Eu sunt de părerea că astăzi suntem între noi şi nu trebuie să ţin o predică. Voi auziţi predicile tot timpul, voi le primiţi şi acasă pe casete. Atunci în august 1955, mii de oameni au auzit Cuvântul, au trăit marile evanghelizări şi cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu care au avut loc, din zilele Domnului Isus încoace. Ştiţi voi ce se întâmpla în ziua următoare? Peste tot erau grupuri unde ei discutau; unul avea de comentat ceva, altul avea de comentat altceva; unuia nu-i convenea stilul american; pentru altcineva era de neconceput că fratele Branham devenea slab când avea viziuni. Diferitele grupuri se adunau să discute şi se părea că ei se cunoşteau între ei. Se părea că eu sunt singurul străin acolo; eu mergeam de la un grup la celălalt şi auzeam ce spuneau ei aici şi acolo.

Iubiţilor, eu v-o spun astăzi spre cinstea lui Dumnezeu, ca o mărturie: pe mine nu m-a atins nimic din tot ceea ce spuneau toţi aceşti critici. Pentru că cu câteva ore înainte văzusem ceea ce făcea Dumnezeu şi plânsesem; era aşa de adânc ancorat în inima mea, încât dacă cineva ar fi venit la mine şi mi-ar fi spus: „Bărbatul acela este un infractor”, atunci aceasta ar fi căzut jos lângă mine, ca mazărea care cade când dai cu ea de perete. Pentru mine a fost şi este un bărbat trimis de Dumnezeu cu un mesaj. Dumnezeu nu trimite un om ca noi să pronunţăm sentinţe despre el şi să folosim unităţile noastre de măsură care nu mai corespund de foarte mult timp. Ele nu mai corespund de mult timp, dar noi le folosim tot timpul, iar aceasta este marea problemă până în ziua de astăzi. Unul spunea: „Dacă acesta este un bărbat atât de mare al lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu vine peste el, atunci el trebuie să devină puternic”. Eu n-am cunoscut dintotdeauna Biblia aşa cum o cunosc acum. Când Daniel a văzut o viziune şi i-a fost rău câteva zile, trupul său era slăbit pentru că a fost cuprins de prezenţa supranaturală a lui Dumnezeu (Daniel  10, etc.). Şi acolo erau acei predicatori „superduhovniceşti” care scuturau viziunile din mânecă; care îşi închid ochii şi apoi îşi povestesc istorioarele lor; şi desigur, ei devin tot mai tari. Dar dacă un om este cu adevărat în Duhul atunci acest lucru este greu de suportat pentru acest trup.

Eu am putut observa un lucru: fiecare om care doreşte să fie confirmat înaintea lui Dumnezeu, n-are voie să se poticnească de ceea ce face Dumnezeu. În zilele lui Isus au existat cei mai mulţi critici. Unuia nu-i convenea una, altuia altceva: că El vindeca în ziua de Sabat, că El a mers cu ucenicii Săi prin lanul de grâu şi ucenicii au smuls spice de grâu ca să le mănânce; aşa era scris în lege, nici măcar nu era interzis. Dar ei Îl urmăreau tot timpul şi căutau mereu o ocazie ca să-L învinuiască. Acesta era un semn că ei gândeau pe lângă Dumnezeu, cântau pe lângă Dumnezeu, se rugau pe lângă Dumnezeu şi trăiau pe lângă Dumnezeu. Oamenii care nu recunosc lucrarea lui Dumnezeu din timpul lor şi nu sunt cuprinşi de această lucrare, ei trăiesc pe lângă Dumnezeu.

Noi nu putem trăi în trecut. Moise a avut timpul său; Ilie a avut timpul său, apostolii au avut timpul lor; noi trăim într-un cu totul alt timp. Dumnezeu aşteaptă de la noi ca să-L credem acum. Să crezi ceea ce a făcut Dumnezeu în zilele lui Moise, o astfel de credinţă au avut şi cărturarii. Ei spuneau: „Noi îl avem pe Moise şi pe proroci, şi Avraam este tatăl nostru”. Şi apoi Domnului I s-a umplut măsura şi le-a spus: „Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, atunci M-aţi fi recunoscut. Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat”. Şi le-a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”.

Ei nu înţelegeau, ei aveau litera, dar n-aveau Duhul care aduce litera la viaţă şi face din aceasta o descoperire divină. Despre aceasta este vorba acum. Nu este vorba despre nişte descoperiri pe care le am eu sau le-ai putea avea tu, ci este vorba despre descoperirea divină a Cuvântul Său şi a voii Sale. Eu sunt de părere că a sosit timpul ca să fie trasată o linie de despărţire, pentru ca toate lucrurile omeneşti să fie despărţite de cele divine. Când Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” s-a făcut lumină. Şi direct în următoarea propoziţie este scris că: „Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte” (Gen. 1:4-5). Când Dumnezeu vorbeşte se face lumină prin Cuvântul vorbit al lui Dumnezeu şi prin această lumină intervine o despărţire. Şi Domnul nostru spune: „Eu am venit să fac o despărţire în această lume” (Mt. 10:35). El chiar a spus: „Eu am venit în lumea aceasta: ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să ajungă orbi” (Ioan 9:39). Şi din nou cărturarii şi fariseii s-au simţit atinşi şi vorbeau unii cu alţii: „Crezi că El vorbeşte despre noi? Doar n-om fi şi noi orbi!” (v. 40). Ei au ştiut exact. În inima lor ei erau convinşi că în faţa lor stătea un Bărbat pe care nu-L puteai compara cu nimeni altcineva şi totuşi ei erau nişte oameni legaţi şi robi ai propriilor răstălmăciri din cadrul iudaismului.

Acelaşi lucru se întâmplă astăzi. Adunări întregi şi părtăşii întregi sunt nişte oameni legaţi, robiţi. Lor li s-a promis marea libertate, dar li s-au impus legi noi, li s-a pus un jug nou pe grumaz. Şi cum este scris în proroci: „Acestui popor să-i predici despre mâncare şi băutură” – acesta ar fi un predicator pentru acest popor. Astăzi trebuie să vină cineva care pune pe umerii oamenilor nişte legi aspre, care îi ia în braţele lui şi îi direcţionează – şi atunci totul le pare a fi în ordine. Dar dacă vine cineva trimis de Dumnezeu cu adevăratul mesaj al lui Dumnezeu, nu ca să-i lege pe oameni cu un lanţ de persoana lui, ci să-i aducă în legătură cu Dumnezeu, atunci aceasta trece pe lângă urechile celor mai mulţi. Pentru că aşa este între oameni, ei toţi vor să aibă un Führer, un conducător, un bărbat puternic care le merge înainte. Acest Bărbat puternic este Domnul nostru Isus Hristos. Noi n-avem nevoie de nimeni care se face tare şi mare pentru a merge înaintea noastră. Ci El, Domnul domnilor, El va merge înaintea noastră şi ne va pregăti calea.

Astăzi am citit un cuvânt din Romani care m-a mişcat mult şi doresc să intru pe scurt în acesta. Ultimele versete din Romani cap. 2 şi apoi din cap. 3. Rom. 2:28-29: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne”. Nu! „Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu”.

Tăierea împrejur a fost dată pe baza unui ordin divin şi aşa s-a făcut. Avraam, cu care Dumnezeu a încheiat un legământ, a făcut tăierea împrejur. Mai târziu aceasta s-a preluat în legea poporului Israel. Dar aici ne este spus: „Iudeu nu este acela care, pe dinafară, se supune unui ritual. Ci iudeu este acela care crede din toată inima, la care lucrurile s-au întâmplat în inimă”. Pe dinafară toţi erau iudei. Şi este scris că: „Domnul a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit”.

Astăzi avem mulţi creştini şi noi nu putem nega că ei au împlinit rânduiala: s-au pocăit, s-au lăsat botezaţi, ei au urmat în toate punctele ceea ce cere Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci de ce este atâta dezbinare? De ce atâta ură şi invidie în sus şi-n jos? Unde este natura lui Isus în aceste zile? Nicăieri nu se petrec lucruri atât de urâte ca între credincioşi. Şi aceasta trebuie s-o exprimăm odată deschis. În general, se spune: „Nicăieri nu se petrec lucruri atât de rele ca pe pământ”. Dar putem spune cu o conştiinţă bună că în niciun loc nu se petrec lucruri atât de rele ca între aşa zişii credincioşi. Noi vrem s-o spunem sincer odată: oamenii necredincioşi mai au un simţ al măsurii; ei ştiu ce se cuvine, ştiu ce înseamnă uciderea renumelui, ei ştiu ce urmări pot avea aceste lucruri. Credincioşii însă îşi permit totul: ei pot spune ce doresc, şi nici nu le pasă.

Pavel spune aici: „Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară, după literă, care a împlinit litera şi poate spune: „Eu sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei”; aşa cum este enumerat şi în Romani 9.

Nu, iudeu (creştin) nu este acela la care au fost aplicate toate faptele exterioare! Ci (creştin) este acela la care tăierea împrejur a lui Dumnezeu a avut loc în inimă; pentru aceasta este sabia ascuţită cu două tăişuri care este sabia Duhului. Această tăiere împrejur divină trebuie să fi avut loc în inimă. Dacă nu este aşa, atunci nouă ne merge exact aşa cum le-a mers iudeilor atunci. Ei erau foarte siguri pe ei înşişi şi erau de părere că acest Bărbat produce dezordine.

El a vrut să restituie ordinea divină şi Domnul nostru a isprăvit răscumpărarea pe crucea Golgotei, pentru ca atunci când avea să fie ridicat în slavă să atragă la Sine pe toţi copiii lui Dumnezeu. Eu cred că acest lucru se întâmplă acum. Cine aparţine de ecumenism va fi atras într-acolo. Fiecare om este atras, duhovniceşte, acolo de unde aparţine.

Acesta este timpul deciziei. Poate că pe plan politic există neutralitate, dar nu în domeniul duhovnicesc. A sosit timpul deciziei. Întrebarea este: Încotro eşti tu atras, cine te atrage şi care îţi este motivaţia? Care este motivaţia din inima noastră? Noi putem spune un singur lucru: cine a auzit vorbirea lui Dumnezeu în acest timp, a primit-o prin credinţă şi a înţeles-o, acela este atras de Dumnezeu. Dar cu aceasta nu se încheie totul, ci ne atrage împreună, ne leagă cu Dumnezeu şi ne leagă unii cu alţii. Nimeni nu poate spune: „«Îl iubesc pe Dumnezeu», pe care nu-L văd; şi pe fratele meu, pe care-l văd, pe el nu-l iubesc”. Şi cine o spune cu vorba, aceluia trebuie să-i fie spus că înaintea lui Dumnezeu cuvintele goale nu înseamnă absolut nimic, ci doar faptele care sunt descoperite prin noi şi cu noi. Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat, aşa scrie în Ioan: „Cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte pe toţi aceia care sunt născuţi din Dumnezeu” „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că suntem ucenicii Lui, dacă avem dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35). Şi această dragoste nu este bazată pe o cunoştinţă. Această dragoste este arătată în fapta de răscumpărare a Dumnezeului nostru descoperită pe crucea Golgotei. De ce este scris în Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”? Unde s-a descoperit dragostea lui Dumnezeu? Pe crucea Golgotei. Cum s-a descoperit? Prin fapta de răscumpărare divină, prin Sângele vărsat prin care umanitatea a fost împăcată cu Dumnezeu. O dragoste dumnezeiască fără Golgota nu există. Tot timpul trece pe la Golgota. Noi ştim ce s-a întâmplat în ziua Cincizecimii. În ziua de Rusalii primii o sută două zeci de oameni care au trăit răscumpărarea şi au trăit prin credinţă revărsarea Duhului, au primit dragostea divină în inima lor. Aceasta nu a fost o lucrare care a trecut pe lângă Golgota, ci Golgota a atras după sine Rusaliile. Totul merge pe rând. Noi avem vinerea mare, avem paştele, avem înălţarea în slavă, avem Rusaliile – toate acestea sunt evenimente cu o însemnătate în istoria mântuirii. Viaţa noastră trebuie să treacă prin aceste trepte; viaţa noastră de credincioşi trebuie să fie în conformitate cu ceea ce a fost la început astfel ca la sfârşit, Dumnezeu să Se descopere. În cine? În gloata răscumpărată.

De la sfârşitul lui decembrie încoace, mie mi-a devenit atât de mare că Dumnezeu, în harul Său nemărginit, deja în Vechiul Testament, a purtat de grijă ca niciunul să nu aibă prea puţin, astfel ca toţi aibă parte dinainte de gustul harului. Şi în mod deosebit mă gândesc la anul de îndurare. Când venea acest an şi trâmbiţa răsuna în ziua împăcării, toţi robii şi cei cu datorii deveneau liberi. Nimeni nu mai trebuia să facă ceva pe deasupra. În legătură cu acest eveniment era bucurie, veselie, mântuire şi binecuvântare.

Iubiţilor, eu nu pot altfel, eu trebuie să v-o spun. Când Domnul Şi-a început slujba de predicator a citit locul din Isaia 61 şi a vestit anul de îndurare. Şi aceasta este ziua mântuirii, care acum merge spre încheiere. Ziua mântuirii este pe sfârşite. Dar aşa cum a fost la început la fel trebuie să fie şi la sfârşit. Când am auzit glasul Domnului: „Adună-Mi pe poporul Meu cu care am încheiat legământul prin jertfă”, de fapt, eu încă nu înţelesesem despre ce este vorba. Şi a trecut o zi întreagă şi nu m-am preocupat de ceea ce mi s-a spus. Dar cu cât trece timpul, cu atât mai adânc mă călăuzeşte Duhul lui Dumnezeu în însemnătatea acestei vorbiri: „Adună-Mi pe poporul Meu”. Nu un popor! Nu-i aduna înaintea ta! Ci: „Adună-Mi pe poporul Meu”. Dumnezeu are un popor pe pământ, are o Biserică pentru care El a plătit, pe care a răscumpărat-o, la care El are un drept. „Adună-Mi pe poporul Meu cu care am încheiat un legământ prin jertfă” (Ps. 50:5). Golgota este punctul central al evenimentelor divine. Pe Golgota s-a încheiat noul legământ prin Sângele Mielului, a fost pecetluit şi confirmat, pentru toţi aceia care aparţin de poporul lui Dumnezeu. „Adună-Mi poporul Meu, nu «un popor»”. Nu este aşa ca să aduni o mulţime de oameni. Aceasta se întâmplă peste tot: mulţimi de oameni. Aceasta se întâmplă fără o însărcinare divină – noi ştim aceasta.

Dar Dumnezeu doreşte ca ai Săi să fie adunaţi împreună sub răsunetul Cuvântului Său pentru ca El să ne poată vorbi şi noi să fim aduşi în starea să tăcem. Vă puteţi da voi seama, că oamenii mai aveau dorinţa să vorbească când Domnul era prezent şi vorbea? Eu sunt convins: cine a auzit vorbirea lui Dumnezeu din acest timp şi a acceptat-o prin Duhul, aceluia nici nu-i mai vine să vorbească; ci el, pur şi simplu, spune: „Vorbeşte Doamne, eu Te ascult aşa cum au ascultat ucenicii”.

Cât de des te întâlneşti cu oameni care nu mai încetează cu o afirmaţie sau alta; se spune: „Aici fratele Branham a spus aceasta, dincolo a spus altceva”. Confuzia nu este în ceea ce a spus fratele Branham şi neînţelegerea nu este în sfânta Scriptură şi nici în predici, ci este în fiecare personal. Aşa cum trebuie să iei întreaga Scriptură ca să ai un întreg, tot aşa şi predicile fratelui Branham trebuie să le vezi dintr-o perspectivă divină. Şi câteodată chiar trebuie să şi ştii din ce motive a trebuit el să facă unele observaţii; ca de exemplu: „Acest cuvânt este adresat doar acestei biserici”.

Şi apoi există oameni care spun: „O, frate Frank, ce avem noi a face cu aceasta? Fratele Branham, personal, a spus că este adresat bisericii locale de acolo”.

Dar este cunoscut că el era ţinta predicatorilor care îl atacau neîncetat. Şi pentru că oamenii veneau din diferite locuri, oraşe diferite, din biserici diferite, el a trebuit să se protejeze. Apoi fratele Branham a spus: „Ceea ce vă spun acum n-o spun oamenilor din biserica fratelui cutare şi cutare. Aceasta o spun aici şi este şi rămâne adresat întregului popor al lui Dumnezeu”. Dacă n-ar fi aşa, atunci noi am spune: „În marea lor majoritate predicile au fost ţinute acolo”. Nu! Într-un astfel de caz trebuie să ştii puţin mai mult decât doar să citeşti  o propoziţie de acolo şi apoi să spui: „Uite! Priveşte ce a spus el aici! Tu nu crezi lucrul acesta?” Desigur că eu îl cred. Dar aşa cum am spus, trebuie să cunoşti împrejurările, de ce s-a făcut ceva sau de ce s-a spus ceva.

Atunci noi aici am putea spune că Pavel a scris scrisorile către biserica din Roma şi am putea citi: „Vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu din Roma, chemaţi să fiţi sfinţi: Har şi pace..” (Rom. 1:7). Şi atunci noi am putea spune: „O, clipă! Noi acum suntem în Salzburg. Ce avem noi de a face cu aceasta?”

Duhul lui Dumnezeu a vorbit prin toţi robii lui Dumnezeu, independent de timp. Nu există o fixare a unei graniţe, a unei ţări, a unui oraş sau a unei biserici. Cuvântul lui Dumnezeu este adresat poporului Său din toate locurile pentru întregul timp. Pentru că toţi aceia care sunt din Dumnezeu ascultă de ceea ce spune Bisericilor Duhul.

Pavel le-a făcut iudeilor acest reproş direct şi le-a spus: „Pe dinafară voi toţi sunteţi tăiaţi împrejur. După trup nu vă lipseşte nimic.  În exterior voi aţi împlinit toate cerinţele legii, dar prin aceasta nu s-a înfăptuit totul”. Apoi el scrie: „Iudeu adevărat este acela care este iudeu înăuntru şi tăiere împrejur este aceea a inimii”.

Iubiţilor, permiteţi-mi să accentuez astăzi acest lucru. Noi putem împlini toate cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu, până la botez, până la ascultare şi suntem de părere că am împlinit totul. Astăzi vrem să permitem să ni se vorbească şi în încheiere să-L rugăm pe Domnul: „Ceea ce am putut face, am făcut. Acum fă Tu în mine ceea ce eu nu sunt în stare să fac!”. Unul poate spune: „O, eu am fumat. Eu n-am să mai fumez”. Altul spune: „Eu am băut prea mult până acum. De acum înainte n-o să mai beau atât de mult”. Un altul spune: „Până acum m-am dus la cinematograf. De acum nu mă mai duc”. În exterior, pe dinafară, putem face tăierea împrejur, din cap până-n picioare. Dar prin aceasta tăierea împrejur a inimii încă n-a avut loc, încă n-a avut loc deloc.

Importantă este lucrarea de har a Dumnezeului nostru. Şi legat de aceasta, din ultimele predici, am primit o hrană tare. Este sămânţa divină care este pusă în noi care iese la o viaţă nouă. Nu este lucrarea, sămânţa mea, pe care eu am semănat-o, ci Dumnezeu a pus-o în noi. Şi apoi, în final, toată mulţumirea şi toată cinstea I se cuvine Domnului.

Cine suntem noi ca mila lui Dumnezeu să intre în viaţa noastră? Cine suntem noi ca dintre milioanele de oameni, noi să fi auzit glasul Domnului? Ca în acest timp nebun şi încurcat să putem avea deosebirea unde vorbeşte Dumnezeu, unde lucrează Dumnezeu? Şi cei mai mulţi încă se gândesc: „Când Dumnezeu face ceva, atunci va fi o lucrare atât de mare încât întreaga lume va afla de ea”. Unde a fost născut Domnul nostru? Într-un grajd, într-un staul, în Betleem. Ce a spus fratele Branham? Dumnezeu Se descoperă în simplitate. Dumnezeul Cel necuprins, Cel veşnic, Cel atotputernic a venit într-un mic germene de viaţă, a fost pus în pântecele Mariei, ca să-Şi întocmească un trup, pentru ca El să fie descoperit în trup de carne. Dar să nu uităm: mai întâi, acolo a fost Cuvântul, ca făgăduinţă. Cuvântul făgăduit a fost adus Mariei. Şi este scris că ea a crezut şi Duhul Sfânt a umbrit-o. În una din predicile care urmează, fratele Branham face o comparaţie puternică. Chiar dacă predica este mai lungă, ştiţi cum era el câteodată, dar pentru aceasta vă rog să-l iertaţi. Dar cine citeşte corect şi crede din inimă, pentru acela nu contează dacă citeşte câteva pagini în plus. Chiar dacă el accentuează o temă de patru ori, el putut, ca nimeni altcineva, să scoată în relief din Cuvântul lui Dumnezeu aceste comparaţii pe care ni le arată: Eva şi Israel; după aceea urmează Maria, apoi Mireasa.

Permiteţi-mi să v-o spun: în acest timp noi avem un mare privilegiu, noi putem auzi cuvintele lui Dumnezeu descoperite. Ceea ce oamenii n-au auzit niciodată, auzim noi în acest timp şi acest lucru ne smereşte. Cine mai simte în inima lui cea mai mică tendinţă de a-şi închipui ceva, aceluia trebuie să-i fie spus că el încă nu L-a auzit şi nu L-a înţeles pe Dumnezeu. Vorbirea lui Dumnezeu ne smereşte sub braţul puternic al Domnului. Niciodată nu ne vom uita la o persoană în jos, niciodată nu o vom judeca. Ci, dimpotrivă, vom purta o suferinţă adâncă pentru toţi.

Eu sunt de părere că ne-a fost dăruit un privilegiu deosebit să vedem cum ultimii sunt chemaţi afară, nu numai aici în Europa ci de pe întregul pământ. Se deschid căile, se deschid uşile fără să pui mâna în lucrare. Cel mai bun exemplu este ultima călătorie. Eu n-am cunoscut pe niciun om din China, pe niciunul din Corea, pe nimeni în Japonia, pe nimeni din Taiwan. Dintr-o dată este făcut un program întreg, şi ca din cerul senin soseşte o scrisoare; uşile se deschid şi mii şi mii ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Şi fratele pe care Domnul l-a folosit mi-a spus în final: „Frate Frank, aceasta nu s-a mai întâmplat la noi. Că acelaşi bărbat a mers la penticostali, a mers la baptişti, a mers la metodişti, s-a dus la presbiterieni”. El a spus: „Dacă cineva merge la penticostali, atunci el rămâne la penticostali. Dacă merge la baptişti atunci rămâne acolo. Dar că unii îi primesc pe oamenii care au mers la ceilalţi aceasta încă nu s-a mai întâmplat”. Şi atunci m-a întrebat cuvânt cu cuvânt: cum este posibil lucrul acesta, ce este în această lucrare? Eu i-am răspuns: aceasta Dumnezeu a făcut-o. Acesta este ceasul lui Dumnezeu când ultimii sunt chemaţi afară. Şi voi vă puteţi da seama, când 10 – 15 mii de oameni aud Cuvântul lui Dumnezeu într-o perioadă de o săptămână, atunci ei vorbesc între ei şi totul este ca un foc purtat de vânt care este împrăştiat peste tot.

Eu pot doar să spun că Dumnezeul nostru este credincios. El ne-a lăsat un mesaj, El l-a luat pe slujitorul şi prorocul Său – aceasta m-a întristat deseori. Deseori am suferit din această cauză, ca să nu spun că aproape m-am certat cu Dumnezeu, de ce a făcut El acest lucru. Aceasta s-a întâmplat fiindcă eu n-am putut vedea cum ar putea ajunge Biserica Mireasă la desăvârşire fără această slujbă puternică. Dar Dumnezeu o ştie. Doar din acel timp, de când el a fost luat Acasă, mesajul a fost purtat pe întregul pământ, la toate popoarele, limbile şi naţiunile. Un proroc şi aşa nu este preţuit atât timp cât trăieşte, cu atât mai puţin în patria lui.

Acum mă gândesc la un predicator penticostal pe care, poate, unii dintre voi îl cunosc. El s-a gândit să zboare la Jeffersonville şi chiar s-a dus acolo, ca să-i întrebe pe vecinii fratelui Branham, «cam care este starea acestui Branham». Nu-i aşa? Un mare predicator penticostal, foarte renumit. Apoi el s-a întors. Eu personal am vorbit cu el. După ce s-a întors, el mi-a relatat observaţiile lui; fiecare propoziţie pe care mi-a spus-o a fost ca un ţepuş în inimă. Eu vă întreb astăzi: dacă în zilele Domnului Isus s-ar fi dus cineva într-acolo şi ar fi întrebat pe cărturari şi pe vecini, ei i-ar fi răspuns: „Acela? Ăla e născut în curvie. O, pe acela l-a născut Maria… Oh, dacă voi aţi şti povestea, dacă aţi şti tot ceea ce este cu acest bărbat! Oh, Doamne!” Este sau nu este aşa?

Mulţi Îl cunosc pe Domnul după trup şi puţini Îl cunosc după Duh. Domnul este Duhul şi acolo unde este Duhul Domnului, acolo este bucurie. Pavel scrie: „Şi chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor. 5:16). Pentru că noi am devenit o făptură nouă în El.

Atunci acei oameni se simt atât de întăriţi şi spun: „Eu am vorbit cu vecinul cutare şi el mi-a povestit aceasta, aceasta şi aceasta. Am vorbit cu vecinul cutare şi cu celălalt”. Pe mine nu mă interesează niciun vecin. Pe mine mă interesează Dumnezeu şi ceea ce face El; pe mine mă interesează ca Dumnezeu să se intereseze de mine. Aleluia! Acesta este lucrul minunat. Dacă Dumnezeu nu S-ar preocupa de noi, dacă nu s-ar interesa de noi, ce ar fi atunci? Cum a spus fratele nostru, „noi am fi nişte farisei care ar trebui să ne plângem de acum, înainte ca să murim”. Aşa este.

Iubiţilor, astăzi nu sunt aici ca să predic. Astăzi sunt în acest loc ca să am părtăşie cu voi, ca să vă exprim ceea ce simt eu. Voi să ştiţi că vă preţuiesc şi vă iubesc din inimă, gândurile mele sunt cu voi adesea şi în Duhul sunt în mijlocul vostru. Eu ştiu că şi voi mă amintiţi pe mine în rugăciunile voastre. Chiar dacă câteodată încercările sunt insuportabile, atunci eu ştiu că rugăciunile sfinţilor mă poartă. Şi cu cât durează mai mult cu atât Dumnezeu ne aduce mai aproape unul de altul şi ne sudează şi nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Cine a primit şi trăit cu adevărat dragostea lui Dumnezeu este protejat pentru veşnicie în această dragoste divină. Nimic nu-i poate dăuna, nici lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici încercările şi nici chiar securea ucigaşă. Chiar dacă într-o bună zi ar fi pusă securea călăului pe gât, poate că doar capul ar fi despărţit de trup, dar aceasta n-ar atinge sufletul. Sufletul este şi rămâne în legătură cu Dumnezeu. Răscumpărarea este o faptă dumnezeiască în viaţa ta şi în viaţa mea. Şi aceasta noi s-o înţelegem astăzi. Este scris: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Cor. 5:17). Când El a adus creaţia la existenţă, prin Cuvânt, totul era prezent. La încheiere, El n-a ajustat nimic: „O, poate am uitat ceva! O, aceasta trebuie s-o mai îmbunătăţesc. Aici trebuie să mai ajustez”. Tot ceea ce a creat Dumnezeu a fost foarte bine. Gen. 1:31: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune; totul Mi-a reuşit, totul este frumos”. Noi nu suntem doar răscumpăraţi; păcatele noastre nu ne sunt doar iertate; vina noastră nu ne este doar acoperită. Da, noi am primit toate acestea, dar pe lângă acestea am devenit o făptură nouă, prin harul lui Dumnezeu.

În prima etapă: sunt răscumpărat, o pot lăuda, sunt răscumpărat prin Sângele Mântuitorului. În următoarea etapă: sămânţa lui Dumnezeu intră în noi; Duhul Sfânt aduce sămânţa la o viaţă nouă şi ceva divin iese la iveală asemenea fiinţei şi naturii Domnului nostru.

Predica pe care noi o vom publica în curând este „Sămânţa lui Dumnezeu”. Eu vă spun, predicile devin tot mai puternice. Nu doar să le citiţi, ci trebuie să ne cercetăm şi să ne întrebăm: „Ce natură port eu în interiorul meu?” Şi aceasta ne duce într-un loc retras, pe genunchii noştri şi-I spunem: „Doamne, oricare ar fi preţul, primeşte-mă! Nu doar tăierea împrejur în trup, ci tăierea împrejur a inimii”. Şi cine a trăit această tăiere împrejur ştie că trebuie să vină din interior. Dacă vine de dinafară, atunci nu va străpunge destul de adânc. Voi o puteţi citi aici în Rom. 3 cum Pavel le-o arată iudeilor, care, pe de o parte, spun: „Noi suntem poporul lui Dumnezeu. Noi avem făgăduinţele. Dumnezeu a încheiat legământul cu noi. Noi am trăit tăierea împrejur. Noi suntem…Noi suntem…Noi suntem…”.

Şi apoi Pavel scrie în Rom. 3:10-18: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au picioarele grabnice să verse sânge, prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor”. Am putea citi şi mai departe.

Ce le ajută oamenilor, când ei spun: „Noi suntem poporul legământului. Noi avem făgăduinţele, noi avem tăierea împrejur”, dacă toate aceste lucruri pe care le-am citit le mai găseşti în inima acestor oameni?

Dumnezeu doreşte să facă o tăiere împrejur a inimii. El spune: „Eu voi face totul nou”. El singur este în stare să schimbe natura noastră, viaţa noastră. Deseori oamenii vorbesc cu nişte limbi ca de îngeri, dar prăpădul şi pustiirea sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii şi tot felul de alte lucruri. Nimeni să nu se înşele. Cine este trimis de Dumnezeu va aduce pacea pentru că el s-a împăcat cu Dumnezeu. El va aduce linişte pentru că a intrat în odihna lui Dumnezeu. Totul va fi descoperit prin aceia care au primit har, pe deplin, din partea lui Dumnezeu. N-ai nevoie de prea multă deosebire duhovnicească, ca în final să vezi ce rezultat aduce o vizită oarecare, o conversaţie sau orice ar fi fost; la sfârşit, cunoşti din ce izvor provine. Mulţi nu sunt conştienţi de aceasta: că deja în Grădina Edenului, Duşmanul  a început să folosească Cuvântul lui Dumnezeu. El nu a venit cu un articol din ziar. El n-a venit s-o întrebe pe Eva: „Ai auzit la radio?” Duşmanul a venit şi i-a spus: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu…»?” – în felul acesta a venit el. Aşa vin şi oamenii de astăzi. Dar eu vă rog un lucru: rugaţi-vă şi recunoaşteţi că Dumnezeu zideşte; El nu distruge; El adună, nu împrăştie; că El leagă, nu răneşte; că El vindecă – încă mai este balsam din Galaad.

Eu ştiu că la sfârşit poporul lui Dumnezeu va fi alcătuit din neprihăniţi. Aşa cum este scris despre Israel în prorocul Ţefania 3:13: „nu vor mai spune minciuni, şi nici în gura lor nu se va mai găsi o limbă înşelătoare”. Şi Poporul Meu, în întregime, va fi alcătuit din cei neprihăniţi; nu neprihăniţi printr-o neprihănire proprie. Ci neprihăniţi de Dumnezeu, neprihăniţi şi curăţaţi de Dumnezeu, sfinţiţi de Dumnezeu, umpluţi cu Duhul Sfânt de Dumnezeu; o Biserică în care nu este nici pizmă, nici ceartă, o Biserică unde nimeni nu muşcă pe nimeni, unde nimeni nu se mănâncă unul pe altul, aşa cum scrie Pavel galatenilor. Acolo el a trebuit să-i întrebe: „Cine v-a vrăjit pe voi”?

Mie, nimeni nu-mi poate spune altceva. O recunoşti după roade. Şi peste tot unde este prezentă o vrajă, acolo este la lucru vechiul duh babilonian care produce discordia şi aduce nenorocirea. Şi după ce a produs nenorocirea el merge frumos mai departe; toţi oamenii se duc frumos mai departe. Dar într-o bună zi Dumnezeu va lua un semn pe care scrie «STOP», îl va instala şi va spune: «STOP! Până aici!». Dumnezeu nu va permite ca ai Săi să fie tulburaţi până la sfârşit. El ne va dărui harul să observăm pe loc cu ce motiv vin oamenii, de ce spun ei una sau alta, ce scop au ei în vorbirea lor; şi deja vom putea avea deosebirea dacă ei vin să zidească, să adune împreună, sau vin să rupă şi să dezbine. În Biblia mea şi cu siguranţă şi în Biblia voastră este scris despre Duşman, că el vine ca să fure, să junghie şi să prăpădească (Ioan 10:10).

Iubiţilor acesta este timpul în care Dumnezeu doreşte să ne dăruiască claritate. De aceea noi trebuie să ne ocupăm locul nostru. Este imposibil ca noi să ne ocupăm până la sfârşit de toată neliniştea şi dezordinea. Dacă noi dorim ca Dumnezeu să Se preocupe de noi, atunci trebuie să intrăm în odihna Lui. Şi cine a ajuns în odihna lui Dumnezeu se odihneşte de toate lucrările proprii, se odihneşte în lucrarea lui Dumnezeu. Acela nu mai trebuie să facă nicio tăiere împrejur aici sau alta dincolo, ci el se odihneşte în lucrarea lui Dumnezeu şi lasă Duhul lui Dumnezeu să lucreze prin Cuvântul lui Dumnezeu şi permite ca să aibă loc adevărata tăiere împrejur. Nu erau aceia care pe dinafară s-au referit cu mândrie la Avraam, la Moise, s-au referit la legământul pe care l-au încheiat cu Dumnezeu? Aceasta încă nu conta.  Doar ascultarea şi harul lui Dumnezeu care a devenit o realitate în viaţa unor oameni era valabilă. Şi aşa este şi acum la sfârşit. Eu ştiu că Dumnezeu ne va dărui har ca să înţelegem totul corect şi, prin probleme grele şi uşoare, cu Domnul, să ţinem piept oricare ar fi preţul.

Câteodată spun şi eu: „Doamne, eu nu mai pot!” Desigur, de ce să nu spun adevărul? Şi eu sunt un om. Cei mai mulţi oameni sunt de părere că eu ar trebui să fiu un înger. Dar noi încă mai suntem oameni. Schimbarea trupurilor noastre va veni la timpul hotărât. Şi  noi trecem prin înălţimi şi adâncimi. Odată eu am spus aşa: dacă un obiect ar pluti pe valurile oceanului, dacă acel obiect este odată sus, odată jos, aceasta nu are nicio importanţă fiindcă el este întotdeauna la locul potrivit, adică niciodată nu se scufundă. Şi noi, aici, pe acest pământ, dacă odată mergem în sus sau în jos, Dumnezeu merge cu noi; Dumnezeu merge cu noi în sus, Dumnezeu merge cu noi în jos. David spune în Psalmul 139: „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo şi acolo braţul Tău mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca” (vers. 8, 10).  Nu există niciun loc unde noi ne-am putea refugia departe de Faţa lui Dumnezeu – dar aceasta nici nu dorim s-o facem. Noi venim înaintea Lui şi-I spunem: „Doamne, Tu ne-ai făcut. Aşa suntem noi. Fă Tu tăierea împrejur în inima noastră! Noi dorim să-Ţi slujim, dorim să-Ţi fim credincioşi pentru că noi ştim că revenirea Domnului este aproape”.

Poate că astăzi am voie să fac observaţia aici între prietenii mei. Când urma să vină anul 1970 eu eram foarte liniştit; eu am ştiut că anul vine şi pleacă. Apoi a venit şi anul 1973 care a fost un an decisiv, când mulţi oameni au aşteptat multe lucruri; eu eram liniştit, anul a venit şi a trecut. Apoi a venit anul 1977, un an de o  însemnătate foarte mare; în interiorul meu eram liniştit fiindcă eu ştiam că anul va veni şi va trece. Dar tot la fel eu trebuie să vă spun că din decembrie se întâmplă ceva în interiorul meu, ceva are loc în interiorul meu şi eu sunt conştient de aceasta ca niciodată înainte, că am păşit în faza finală. Şi eu am o mare nădejde că nimeni nu va înţelege greşit. Eu am făcut observaţia cu anul de îndurare. Acelaşi lucru l-a făcut şi Domnul nostru; El nu S-a referit la un an calendaristic de 365 de zile. El personal a predicat trei ani şi jumătate după acea zi în care a proclamat anul de îndurare. Haidem să rămânem tot timpul normali şi treji şi să nu spunem: „Oh, oh, fratele Frank a spus acuma ceva, că poate «anul 1983 va fi ultimul an şi apoi va veni Domnul»” – aceasta n-a spus-o niciun om, nici nu mă gândesc să spun aşa ceva. Dar un lucru îmi devine mare: trâmbiţa lui Dumnezeu răsună, răscumpărarea este primită de copiii lui Dumnezeu, pe deplin. Şi eu vă spun că această îngrijire sufletească pe care am făcut-o în permanenţă în toţi aceşti ani se apropie de încheiere.

Dumnezeu Se va îngriji de sufletul nostru. Sub vestirea Cuvântului fiecărei întrebări i se dă un răspuns şi fiecare problemă este rezolvată. Păstorul Se va ocupa de turma Lui. Da, fratele meu, aşa este, eu ştiu, dar vă rog să înţelegeţi totul corect! Pentru ca nimeni să nu facă ceva deosebit din ceea ce se spune aici. Eu nu ştiu cât timp va dura. Eu ştiu doar că totul ajunge la apogeu şi acum totul merge spre încheiere, deci ajungem spre sfârşit. Eu nu ştiu cât va dura această epocă a pregătirii, dar eu ştiu un lucru: în curând noi vom vedea ceea ce am crezut.

Nouă nu ni se poate întâmpla nimic, noi nu ne temem nici de aceia care ar putea ucide trupul nostru, pentru că noi ştim că ei nu pot ucide sufletul. Aceasta eu am repetat-o deseori: pentru noi ar fi cea mai mare onoare dacă noi am putea pecetlui mărturia noastră cu sângele nostru – acesta ar fi cel mai frumos lucru care ni s-ar putea întâmpla. Acest Cuvânt scump al lui Dumnezeu pentru care aproape toţi prorocii şi-au dat viaţa. Şi Domnul nostru Şi-a dat viaţa pentru acest Cuvânt, pentru ca noi să fim salvaţi şi pentru ca acest Cuvânt să ne fie împărtăşit nouă, prin har. De ce să ne temem? Noi ne continuăm drumul cu Domnul nostru, mângâiaţi prin credinţă.

Să ne aducem aminte de Cuvântul de astăzi. Nu tăierea împrejur pe dinafară, în trup, nu ceea ce am putea face noi. Ci lucrul important este ceea ce Dumnezeu poate face în inima mea şi în inima ta, în viaţa ta şi în viaţa mea. Şi astăzi, în acest ceas, Dumnezeu doreşte să lucreze supranatural în noi toţi, prin Cuvântul Său, prin Duhul Său şi prin Sângele Său şi să aducă la desăvârşire lucrarea harului în fiecare personal şi să ne aducă în starea în care noi putem fi confirmaţi înaintea lui Dumnezeu. Noi spunem cum a spus şi Pavel: „Nu că am fi şi ajuns la ţintă”, dar trebuie să lăsăm în urma noastră ceea ce a fost şi să ne aruncăm spre ce este înainte: Domnul este ţinta noastră.

Dacă noi am şti cât ne iubeşte El! Noi nici n-o putem cuprinde.  O Mireasă scoasă afară de Dumnezeu. De aceea El spune: „Eu te-am iubit dintotdeauna şi din dragoste te-am atras spre Mine. Eu te-am răscumpărat, te-am chemat pe nume. Tu-mi aparţii Mie”. „Adună-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă”. Astăzi eu vreau să vă adun înaintea Domnului. Eu doresc ca El să fie proslăvit în mijlocul nostru, în faţa inimilor noastre pentru ca noi toţi să ne uităm spre El în sus. Şi cu adevărat să căutăm legătura cu Dumnezeu, prin rugăciune. Trebuie să ne deschidem gura şi să vorbim cu Dumnezeu pentru ca legătura să poată avea loc.

Mulţi nu primesc ceea ce Dumnezeu doreşte să le dăruiască pentru că nu se deschid. Ei îşi ţin gura închisă. Biblia spune că cel care are inima plină îşi deschide gura. Înainte ca inima să fie umplută, gura trebuie să se deschidă într-o rugăciune a credinţei şi glasul nostru să se ridice în sus, spre El. Astăzi noi vrem s-o facem în rugăciunea pe care o vom avea împreună; nu trebuie să fie prea tare, dar să fie de auzit. Cu adevărat trebuie să mărturiseşti cu gura ceea ce crezi în inimă. Nu te poţi ruga doar aşa în gândul tău, în tine însuţi. Gândurile trebuie exprimate prin cuvinte, şi trebuie să vorbeşti cu Dumnezeu aşa cum ai vorbi cu alţii. Nici eu nu pot vorbi cu voi doar aşa în gândurile mele care se învârt în capul meu fiindcă atunci voi n-aţi putea auzi absolut nimic. Exact aşa este cu Dumnezeu. Dacă noi dorim să vorbim cu El atunci noi trebuie să ne deschidem gura noastră. Şi noi chiar avem făgăduinţa: „Deschide-ţi gura larg, şi ţi-o voi umple!” (Ps. 81:10). Nimic altceva! Voi ştiţi ce vreau să vă spun. Dar înaintea lui Dumnezeu noi ne putem deschide gura larg. Aceasta o poţi vedea la unii oameni care n-au mâncat nimic de câteva zile; dacă ei ajung la masă, lor le prinde bine, ei pot lua o bucată mare şi o pot mânca. Şi aşa vrem să facem noi astăzi. Eu vreau să spun să nu începem să zbierăm necuviincios, ci să ne deschidem inima şi gura noastră în rugăciuni, în închinare şi apoi în mulţumire, să-L lăudăm şi să-L cinstim pe El.

Fiecare om care doreşte ca Dumnezeu să-i dăruiască lucrul pentru care el s-a rugat, el trebuie să mulţumească la sfârşitul rugăciunii lui. O rugăciune care se încheie fără mulţumire este o rugăciune care s-a făcut în necredinţă şi ar fi fost un timp care ni l-am fi putut economisi. Fiecare rugăciune trebuie să se încheie cu mulţumire fiindcă doar atunci noi ştim că credinţa a fost activată în noi şi că noi am primit răspunsul de la Dumnezeu, prin credinţă. Eu sunt de părere că a fost destul de clar. Dumnezeu ne iubeşte. Lăudat să fie Numele lui sfânt! Amin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *