ODIHNA LUI DUMNEZEU

 

 

                        Fr. Frank 1976

 

Eu am ascultat o predică în care s-a vorbit despre ce s-a întâmplat când Domnul nostru Isus a fost adus în casa lui Simon… de fapt a fost prima predică pe care am auzit-o eu din gura fratelui Branham, despre păcătoasa care a venit în casa lui Simon şi a căzut la la picioarele lui Isus.

Nu se spune că ea ar fi vorbit acolo nici măcar o singură propoziţie. Se spune doar că ea a intrat înăuntru, se spune despre spălarea picioarelor, despre sărutarea de bun venit, despre ungerea făcută de ea, altceva nu se spune despre ea. Un singur lucru se spune: că ea a căzut la picioarele lui Isus şi a plâns. Şi a plâns aşa de tare, încât a fost suficientă apă acolo, ca să-I spele picioarele Domnului. Aceasta este altfel decât ne-am putea osteni noi ca să putem plânge. A fost un lucru deosebit. A căzut la picioarele Domnului şi a plâns. N-a avut nevoie de niciun lighean cu apă, a fost suficientă apă care a curs acolo, din ochii ei. Şi ea L-a trăit pe Domnul. Ea n-a trebuit să spună „Doamne, eu pentru aceasta sunt aici, Doamne te rog pentru cutare lucru, te rog, Doamne, fă cutare lucru…” Ea a venit la Isus cu poziţia corectă a inimii ei. Aceasta s-a văzut din ceea ce-a făcut ea. Când totul a fost gata, Domnul a spus aceastei femei: „Multe păcate ai avut, femeie, dar toate îţi sunt iertate. Du-te-n pace şi nu mai păcătui”. Şi eu sunt convins că această femeie s-a dus în pace. Nu s-a mai ocupat de niciun fariseu, de niciun saducheu. Ea L-a trăit pe Domnul şi a fost bucuroasă că a putut să vină la picioarele lui Isus.

Eu cred că noi trebuie să ne întoarcem înapoi la început. După marea cunoştinţă pe care am acumulat-o, după învăţătura adâncă pe care-am primit-o, după toate descoperirile profetice, trebuie să ne-ntoarcem înapoi la picioarele lui Isus şi să dăm drumul liber lacrimilor noastre, pentru harul Său şi credincioşia Lui, pentru ceea ce a făcut El în viaţa noastră. Noi, care am fost judecaţi, care n-ar fi trebuit să ne arătam în faţa lui Dumnezeu, noi am primit har pentru veşnicie şi avem dreptul să stăm la picioarele lui Isus şi să auzim din gura Lui cuvinte pline de slavă.

Femeia n-a avut nicio închipuire proprie a trăirii ei cu Domnul. Nu a venit şi a spus „Doamne, eu în seara asta îmi doresc botezul cu Duhul Sfânt”. Ea nu a venit şi-a spus „Doamne, dacă Tu, în seara asta nu faci cutare sau cutare lucru, nu mai ştiu ce să fac”. Nu acesta era motivul. Ea n-a spus nimic. Inima ei striga către Dumnezeu. Ea a ştiut: „Când voi fi la picioarele Învăţătorului, atunci va şti ce să facă El cu mine. El ştie de ce am eu nevoie, El ştie de ce strig, El ştie care e problema mea. Dacă eu voi veni doar la picioarele Învăţătorului, voi fi ajutată”. Şi a fost ajutată. Ea nu a avut un bilet cu dorinţe, nu a avut niciun argument, ea a venit aşa cum a fost şi L-a trăit pe Domnul. A fost liniştită la picioarele lui Isus şi s-a gândit în sine: „Dacă eu voi fi acolo, orice va spune El este corect. Orice va face El, va fi bine făcut”.

Dacă noi am putea reuşi în aceste zile să rupem biletul nostru cu dorinţe şi să fim în aceeaşi stare la picioarele lui Isus, pentru harul care ne-a fost împărtăşit… de-am putea plânge din inimă în prezenţa Domnului. Din inimă să dăm drumul lacrimilor noastre, din cauza harului şi milei care ne-a fost dăruită. Atunci totul va veni de la sine. Atunci vin trăiri la care nu ne putem gândi la ora actuală, pe care nici n-am vrut să le-avem. Cine vine forţat, acela nu va primi nimic, el pleacă cum a venit. Dar cine va veni în smerenie la picioarele Domnului şi nu va spune „Doamne, fă acum cutare lucru, Doamne eu doresc asta, Doamne Tu ştii că eu am problema asta…” – s-o uităm odată! El ştie de ce avem noi nevoie, El ştie de ce ne-am adunat noi aici, în acest loc. El ne cunoaşte greutăţile. Singurul lucru de care noi avem nevoie, este să ne aruncăm la picioarele lui Isus, în praf şi în cenuşă şi să dăm drumul liber lacrimilor noastre.

Noi nici nu ne putem închipui ce s-a petrecut în acest timp, în această femeie. În prezenţa Învăţătorului, nu într-o discuţie despre o mare cunoştinţă, despre teme de învăţătură… Ea o avut o singură greutate pe inima ei şi s-a gândit: „Când eu voi fi acolo unde este Acest Învăţător şi Domn, mă voi arunca la picioarele Lui, restul va şti El, restul va face El. Şi aceasta este starea în care am venit eu, şi noi, în această adunare. Nu ca să-I spunem Domnului „Fă una sau alta” – aceasta să fie departe de noi. Ci noi venim cu starea „Doamne, vrem să fim la picioarele Tale şi vrem să stăm în faţa Ta, pentru ca Tu să poţi face cu noi ceea ce, în acest ceas, ai de gând să faci”.

Şi eu din nou o spun, tuturor celor care, poate că n-au avut posibilitatea să observe aşa de exact, zidirea şi dezvoltarea din cadrul Bisericii Domnului în ultimii ani: Dumnezeu are o cale cu Biserica. Această cale a fost aleasă de Domnul înaintea întemeierii lumii, nu este nicio grabă pe ea, nu există nicio întârziere pe ea. Domnul nostru dă laoparte din drum toate piedicile, le aruncă pe amândouă părţile drumului, ca tuturor să le piară pofta şi vederea. Dumnezeul nostru este Atotputernic; a vorbit destul şi Şi-a descoperit Cuvântul şi voia Lui. După toţi anii de învăţătură, a izbucnit o curăţire adâncă şi o pocăinţă. Duhul lui Dumnezeu a început să lucreze într-un mod deosebit şi să-Şi facă o cale. Cât timp va dura această stare, eu nu ştiu, dar una ştiu: că tot ceea ce face Dumnezeu are o valabilitate veşnică şi că este necesar şi trebuie să se întâmple înainte ca ceea ce aşteptăm noi să se întâmple şi să se poată descoperi. Noi putem spune cu siguranţă absolută: Isus nu întârzie niciodată. Dacă ne găsim calea noastră spre El, nu cu acuzaţii, nu cu reproşuri, nu cu argumente, ci pur şi simplu să dăm drumul cu mulţumire, lacrimilor noastre.

Cum am auzit deja în cuvântul din Psalmi, Domnul a făcut lucruri mari printre popoare. Nu are voie să se amplifice ceva care aduce tulburare şi nelinişte în popor. Este scris: „rămâne dar o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu”. Şi dacă noi aparţinem de poporul lui Dumnezeu, atunci această odihnă este pregătită pentru noi. Şi cine a ajuns în odihna în Dumnezeu, se odihneşte de toate lucrările proprii. Şi noi dorim aceasta. Noi vrem să ne odihnim odată de noi înşine şi de toate lucrările noastre proprii, pentru ca Dumnezeu să-Şi poată face lucrările Lui prin noi şi cu noi.

Şi trebuie să pricepem aceasta: nu este scris că este pregătită o odihnă tuturor oamenilor sau tuturor creştinilor; ci este pregătită o odihnă poporului lui Dumnezeu. Şi noi, în acest timp, putem afirma că suntem poporul lui Dumnezeu şi de aceea, această odihnă este pregătită pentru noi şi avem dreptul să intram în această odihnă. Şi-atunci, am terminat cu toate lucrările proprii şi toată responsabilitatea am predat-o lui Dumnezeu.

Eu am ajuns în starea în care am spus Domnului: „Tu porţi responsabilitatea pentru Biserica Ta şi nu eu”. Ai putea muri devreme dacă ţi-ai lăsa puse pe umeri povara şi necazurile; dar, dacă înţelegi că Domnul este Acela care a preluat întreaga responsabilitate, atunci stăm liniştiţi şi ne odihnim în Dumnezeul cel Viu. Şi-atunci, în această linişte, suntem ajutaţi.

Acesta este cuvântul pe care Domnul mi l-a încredinţat ca să-l citesc astazi: Isaia 30.15-16: „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră”. Dar n-aţi voit. Ci aţi zis: „Nu! Ci vom fugi pe cai!” „De aceea veţi şi fugi!” „Vom călări pe cai iuţi!” De aceea cei ce vă vor urmări vor fi şi mai iuţi!”.  Aceasta n-a spus-o un om, nici prorocul Isaia, ci aşa cum este scris aici: „Căci aşa a vorbit Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: revenind şi rămânând în odihnă, veţi fi salvaţi, în linişte şi în încredere va fi puterea voastră”.

Noi ştim că, despre puterea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu, puterea lui Isus… când folosim cuvântul „putere” am putea vorbi din unele perspective din sfânta Scriptură, dar aici este vorba de un lucru deosebit. Aici este vorba că noi suntem ajutaţi prin încredere în Dumnezeu. Şi cine are încredere, acela se linişteşte. Cine are încredere stă liniştit, cine are încredere se odihneşte în Atotputernicul Dumnezeu şi ştie că El va finaliza minunat lucrarea Lui. Şi noi toţi, care suntem câteodată în nelinişte, o, de ne-am linişti odată! Când Duhul lui Dumnezeu ne aduce într-o odihnă, atunci auzim o voce liniştită, „Domnul va face totul bine”. Dacă stăm liniştiţi Îl auzim pe El vorbind, „sfârşitul va fi minunat”. Dacă noi stăm liniştiţi, auzim vocea Lui. Sfârşitul va fi mai minunat decât a fost începutul. Dacă eşti neliniştit, nu auzi nimic din toate aceste făgăduinţe; auzi doar argumentele proprii şi pe ale celorlalţi şi mergi încoace şi încolo fără să fii ajutat.

Aici este scris, „revenind”, „prin întoarcere”. Noi ne-am întors înapoi! Prin întoarcere şi linişte, nu prin întoarcere şi cârteală, nu prin întoarcere şi multe vorbe! Prin întoarcere şi odihnă şi linişte! Acesta este un lucru foarte greu, să ştiţi. Acum, în ultimele clipe dinaintea venirii Domnului, acum când noi toţi ar trebui să fim pe drum, să fim ocupaţi cu tot ce este în Împărăţia lui Dumnezeu, noi dintr-o dată să stăm liniştiţi, dintr-o dată să ne odihnim după ce ne-am întors înapoi. Acesta este unul dintre cele mai grele lucruri pe care ni le-a încredinţat Dumnezeu să le facem. Cine spune „După ce noi ne-am întors înapoi, acum aţi putea călători în întreaga lume, puteţi face lucrurile cele mai puternice, pentru că s-au întâmplat lucruri puternice”, atunci toţi am fi acolo înăuntru şi acesta ar fi conform mentalităţii noastre. Dar Dumnezeu vrea să ne conducă spre odihnă pentru ca, în final, puterea Lui, să poată fi descoperită cu adevărat. Şi aici este scris: „în linişte şi încredere va fi puterea voastră”. Restul va desăvârşi Dumnezeu, la timpul şi ceasul Său. În linişte!

Şi este cuvântul profetic: „cine este înţelept în acest timp, acela să tacă”. Dacă noi am ajuns la odihna în Dumnezeu şi am recunoscut că El are o cale cu Biserica Sa şi am înţeles că noi am fost născuţi la o nădejde vie şi nu trebuie să jucăm nimic unul faţă de altul… – vedem din trecut că toţi credincioşii care au fost mântuiţi de Dumnezeu în timpul lor, au primit mesajul divin şi L-au trăit pe Dumnezeu în felul cum a fost predicat în timpul lor. Eu, am amintit miercuri seara: în timpul Reformei, cei deveniţi credincioşi n-au putut avea o trăire mai presus de propovăduirea care le-a fost adusă. Trăirea credincioşilor a fost de fiecare dată în graniţele propovăduirii aduse. Mai târziu, în timpul sfinţirii, sub John Wesley, a fost iarăşi ceva nou şi oamenii L-au trăit din nou pe Dumnezeu, în cadrul acestei propovaduiri trimise de El. Apoi a venit începutul secolului, cu puternica turnare a Duhului Sfânt şi credincioşii L-au trăit pe Dumnezeu conform propovăduirii, într-un asemenea mod. Timpul nu a rămas pe loc. Noi nu putem întoarce astăzi anii înapoi. Nu ne putem întoarce la începutul secolului şi să readucem la viaţă aici, o trăire a Cincizecimii cum a fost în acel timp. Numai dacă Dumnezeu  – şi noi aceasta o aşteptăm – în harul Său ar face-o, cum a făcut-o atunci, la Cincizecime, pentru că sfârşitul va fi asemeni începutului. Dar noi ştim că, după această mare trezire penticostală, de la începutul secolului, când s-a pus accentul într-un mod deosebit pe botezul cu Duhul Sfânt şi pe darurile Duhului Sfânt, după cel de-al doilea război mondial, s-a făcut străpungerea spre această mare trezire de vindecare.

Nimeni să nu creadă că fratele Frank vrea să-şi faca rost de-un alibi, ca să se justifice într-un mod sau altul. Dar, eu trebuie să vă spun adevărul. A fost o altă perioadă din Împăraţia lui Dumnezeu. Iar Îngerul Domnului care a venit la fratele Branham în 7 mai 1946, nu i-a spus: „Eu vin din prezenţa lui Dumnezeu şi te trimit să propovăduieşti ca Duhul Sfânt să fie turnat peste orice făptură”. Aceasta se întâmplase deja! Ci i-a spus: „Eu sunt trimis din prezenţa lui Dumnezeu ca să-ţi spun că ţie ţi-a fost dat un dar de vindecare divină şi ca tu să te duci”. Şi noi ştim că Îngerul i-a spus: „Aşa cum Moise a primit două semne, tot aşa şi ţie, pe lângă acest dar şi slujbă a ta, ţi se vor da două semne”. O epocă nouă a străpuns şi noi vedem că, chiar şi această slujbă a acestui rob al lui Dumnezeu, a trecut de la vestirea evanghelistică la cea de învăţătură şi de la cea de învăţătură, la cea a descoperirii cuvântului profetic, care este gândită pentru epoca noastră.

Noi nu ne aflăm acum la începutul acestor lucruri, noi nu am putea repeta primii ani ai slujbei fratelui Branham, nici slujba a doua şi nici slujba a treia n-o putem repeta. Este o înaintare în Împărăţia lui Dumnezeu iar eu nici nu mă gândesc să copiez ceva, să repet ceva, numai dacă Dumnezu o face. Dar eu mă voi păzi să-l imit pe fratele Branham. Eu doresc să fiu ceea ce a făcut Dumnezeu din mine. Şi-acum nu mai este vorba doar de vindecarea trupului, este vorba de eliberarea totală, de suflet, de mântuire, este vorba de mult mai mult decât a fost în anii trecuţi. Şi pentru că este vorba de mai mult, de aceea Dumnezeu merge o cale mai adâncă cu noi. Şi eu nu pot să spun: „Doamne, Tu ne-ai lăsat să aşteptăm prea mult”. Eu trebuie să mă transpun în starea robilor lui Dumnezeu care au vorbit şi-au prorocit în Numele Domnului şi care au mers acasă, fără ca ochii lor să vadă împlinirea lucrurilor spuse cu gura lor.

Noi credem ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu nouă. Noi vom vedea desăvârşirea lucrării lui Dumnezeu. Noi vom vedea cum va coborî pe clădirea divină Piatra de încheiere. Şi eu nici nu mă gândesc să mă las făcut nervos într-un mod sau altul… Dumnezeul nostru este vrednic de încredere şi noi, care suntem adunaţi în acest loc – şi aşa am citit – ar trebui să păstrăm liniştea şi să stăm cuminţi. Aceste două lucruri aparţin împreună. Dacă îi spui cuiva „stai liniştit” sau îi spui „stai cuminte”, poate că este unul şi acelaşi lucru. Într-un caz este vorba de fapte şi în celălalt caz, dacă cineva vrea să facă ceva, atunci poţi să-i spui „stai liniştit”. Atunci, el ştie exact: în acea clipă el  nu trebuie să facă  nimic. Dar, dacă îi spui „stai cuminte”, poate că tace. Şi, dacă noi am înţeles că putem vorbi doar atunci când a sosit ceasul lui Dumnezeu, pentru ca să se întâmple prin credinţă şi nu în necredinţă… La ce foloseşte o vorbire, când are loc în necredinţă? Nu-ţi ajută nici ţie şi nici aceluia care-a ţinut-o. Dar, dacă am putea sta liniştiţi şi ne-am putea odihni, dacă ne este dăruită această combinaţie de la Dumnezeu şi noi, pe lângă aceasta, nu ne părăsim încrederea, căci ştim că ne aduce o mare răsplată cu ea, ci stăm statornici până la sfârşit, atunci vom vedea slava lui Dumnezeu. Atunci, putem sta cuminţi, fără griji. Nimeni nu poate să spună că vreau să vă pun sub capetele voastre o pernă pentru odihnă – este suficient că avem scaune. Eu nu vreau să vă dau o pernă să vă odihniţi. Dar trebuie să vă spun că Dumnezeu mi-a încredinţat direct acest cuvânt, ca să vi-l spun. Şi eu trebuie să vă spun că acesta este Cuvântul pentru situaţia în care se află Biserica Dumnezeului celui Viu, în clipa actuală. Şi când soseşte ceasul lui Dumnezeu ca El să facă altceva nou, atunci El va vorbi, atunci El o va descoperi. Noi trebuie să învăţăm acum, chiar dacă oamenii spun: „o, nu se-ntâmplă nimic!”. Cine vă spune asta? În fiecare adunare, de fiecare dată s-au întâmplat lucruri mari. Este aşa, sau nu este aşa? Când un om spune că nu se întâmplă nimic, atunci nu este corect. Eu n-am trăit niciun serviciu divin în care Dumnezeu să nu fi vorbit prin Cuvântul Său şi să nu fi lucrat prin Duhul Său cel Sfânt. Este sau nu este aşa? Deci, Dumnezeu lucrează, poate că nu ceea ce aşteptăm noi, poate că nu lucrează aşa cum suntem noi de părere, dar noi deja la început am spus: locul nostru este la picioarele lui Isus, fără să-I aducem multe cuvinte sau să-I spunem ce să facă. Dacă noi ne-am putea odihni la picioarele Lui, atunci El va şti ce are de făcut cu noi, cu cei din jurul nostru şi din întreaga lume. El este Domnul! El dă însărcinările aşa cum Îi place Lui.

În odihnă veţi fi mântuiţi şi în linişte şi încredere va fi puterea voastră. Noi, cu siguranţă am venit în acest loc să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea putere. Ştiţi voi că nici nu trebuie să veniţi la El cu cuvântul acesta, „putere”? Doar trebuie să urmaţi această reţetă de aici din versetul 15, ca să aveţi putere de la El, prin întoarcere, prin linişte – şi prin linişte şi încredere va fi puterea voastră. Nu este doar în cuvinte pe care noi le formulăm, este în lucrarea dinăuntru, pe care noi trebuie s-o înţelegem, pe care, Dumnezeu o face prin har, în acest timp.

Noi nu putem da înapoi istoria Împărăţiei lui Dumnezeu; aceasta merge înainte. În aceşti zece ani – şi aproape că putem spune exact luna şi anul – au trecut zece ani în care noi am efectuat însărcinarea cum a poruncit Dumnezeu s-o facem. Din aprilie anul acesta, totul a devenit puţin altfel. În propovăduire, noi vedem acum ceea ce n-am văzut înainte. Şi simţim prin călăuzirea Duhului Sfânt, că noi suntem acum într-o stare de trecere din învăţătură, din teorie în practică, în trăire, în posesia lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făgăduit. Acum vine timpul să cucerim ţara. Acum vin lucrurile pe care noi le-am aşteptat multă vreme. Şi totuşi, eu astăzi nu v-aş putea spune dacă va dura zile, săptămâni, luni sau ani. Cine dintre noi ar fi avut curajul să se gândească în anul 1966, doar cu un singur gând, că va mai dura 10 ani în care vom mai propovădui Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă asculţi benzile fratelui Branham, atunci el de fiecare dată a propovăduit şi a predicat ca şi cum venirea Domnului ar fi avut loc în următoarea clipă. Şi dacă eu v-aş duce înapoi la scrisorile lui Pavel, la 1 Cor. 15, de la v. 51, sau la 1 Tes. 4, de la v. 16, atunci el se include pe sine şi spune „nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia” şi aşa mai departe. El, cu privirea lui profetică, le-a adus atât de aproape, cum nicio clipă nu s-ar fi gândit marele bărbat al lui Dumnezeu că vor trece aproape 2000 de ani până când se va împlini ceea ce aştepta el.

Dacă noi i-am întreba, acum, pe toţi robii lui Dumnezeu, atunci lucrurile divine erau atât de vii în ei, atât de prezente. Ei le-au trăit în fiecare zi, pentru că umblau cu Dumnezeu. Nu a fost un lucru mort, a fost o credinţă vie, care-i ţinea în prezenţa lui Dumnezeu şi ei erau în această stare de mare aşteptare a ceea ce va face Dumnezeu. În acelaşi fel a fost cu fratele Branham şi în mod deosebit de când au fost deschise cele şapte peceţi. Acolo s-a pus întrebarea: „A trecut timpul harului?” Şi el a spus, „se pare că aşa este”. El nu a spus „da”, nu a spus „nu”, el a spus „se pare că aşa este”. Şi atâţia ani au trecut de atunci şi noi totuşi putem spune că, încă este timpul harului, Dumnezeu încă mai dăruieşte har cui dăruieşte har. Dar pentru el a fost atât de prezent, a fost atât de aproape. El a văzut dezvoltarea în Împărăţia lui Dumnezeu, încât a considerat că venirea Lui ar putea avea loc în fiecare clipă. Şi noi toţi am considerat şi considerăm mai departe aceasta, dar pe Dumnezeu nu-L putem fixa în timp, nu-I putem reproşa nimic. Nu credeţi voi că eu aş putea dormi mai bine, dacă bolnavii s-ar însănătoşi, dacă morţii ar învia şi şchiopii ar umbla? Nu credeţi voi că sistemului meu nervos i-ar fi mai bine? Şi dacă cineva este într-o stare de necaz, atunci eu sunt acela. Dar eu pot să iau pentru mine acest cuvânt, pe care mi l-a încredinţat Dumnezeu să-l dau – prin linişte şi în odihnă şi în încredere în Dumnezeul cel Viu, în convingerea că El va face totul bine, este puterea mea. Laudă şi mulţumire Îi aducem Dumnezeului celui Viu pentru acest cuvânt. Cu două ore înainte de adunare mi-a dăruit acest cuvânt şi eu spun poporului meu că acesta este ceasul în care am ajuns cu toţii şi acesta este tabloul care ni se potriveşte.

Dacă voi spuneţi „Nu, noi pe cai să facem una şi-alta”, atunci, va trebui să fugim pe cai de cei care ne vor prigoni. Lucrurile pe care vrem să le facem noi în grabă, ne vor prigoni şi vor deveni duşmanii noştri şi ne vor paraliza pe calea noastră. Aţi înţeles voi? Aceasta a spus-o Duhul Domnului, nu eu. Lucrurile pe care noi vrem să le facem în grabă şi nu avem voie să le facem, vor deveni duşmanii noştri, ne vor prigoni pe căile noastre şi ne vor paraliza puterea. Dar, dacă am putea sta liniştiţi şi ne-am putea odihni, atunci Dumnezeu va intra în dreptul Său. Dacă ne-am găsi locul nostru la picioarele lui Isus şi I-am mulţumi Lui din inimă pentru harul şi privilegiul că milioane de oameni din această generaţie au auzit Cuvântul Lui, dacă ne-am putea apleca sub talpa picioarelor Sale şi să căutăm faţa Lui, atunci El va vorbi cu noi şi ne va îndreptăţi şi binecuvânta şi ne va da drumul. În linişte veţi fi mântuiţi şi în încredere este puterea voastră. Dar este scris: „dar, n-aţi voit” şi-aţi spus „nu, nu, nu… asta nu merge; noi trebuie să facem, noi trebuie să facem”. Uitaţi toate aceste „nu merge”, uitaţi toate aceste „noi trebuie să facem”. Voi nu trebuie să faceţi nimic. Trebuie să staţi liniştiţi şi trebuie să ne odihnim iar restul, va face Dumnezeu la timpul Său. Dacă nu, noi ne vom face „duşmani”, care vor sta în calea noastră de credinţă şi vor fi o povară. Aţi priceput cu toţii aceasta, până la ultimul din spate, că pur şi simplu trebuie să intrăm în odihna lui Dumnezeu? Eu nu sunt de părere ca noi să adormim spiritual, eu nu vorbesc de o adormire spirituală. Eu cred însă că, în Împărăţia lui Dumnezeu nu poţi să faci ceva după voia proprie şi nu se va întâmpla nimic după voia proprie. Pe cât de sigur au vorbit bărbaţi ai lui Dumnezeu sub inspiraţia Duhului Sfânt, la fel de sigur acelaşi Duh Sfânt, va aduce la iveală Cuvântul care trebuie să se împlinească şi va da inspiraţia pentru a-şi  găsi împlinirea. Nu eu, ci Dumnezeu veghează asupra Cuvântului Său ca să Şi-L împlinească.

Şi fratele Branham nu ar fi ştiut de la sine toate aceste lucruri, dar Duhul lui Dumnezeu i-a descoperit făgăduinţele şi prorociile. El a indicat spre ele şi, în decursul anilor trecuţi, de fiecare dată am putut trăi aceasta. Dacă mă gândesc ce a făcut Dumnezeu cu noi toţi şi cu alte mii, prin Cuvântul Său, în întreaga lume, acest lucru mă apleacă în praf şi-n cenuşă. Aceasta este nimic în ochii voştri? Dumnezeu a făcut lucruri mari şi puternice în toate popoarele. Normal, şi noi trebuie să aşteptăm ceasul, dar nu să-I facem reproşuri Domnului, nu să ne neliniştim personal şi să începem să facem noi, de la noi, ca şi cum am vrea să le accelerăm în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă voi citiţi în acest capitol mai departe, ce au vrut să facă ei, s-a făcut cu ei mai târziu. „Pe cai vrem să călărim” – ei au fost prigoniţi pe cai. Lucrurile pe care vrem să le facem în grabă, vor fi după aceea prigonitorii noştri. De asta n-avem nevoie, asta n-are voie să se întâmple.

Eu am respect pentru orice frate a cărui inimă este atinsă ca Dumnezeu să facă lucruri mari. Dar, apoi veniţi cu această propunere, aplecaţi-vă la picioarele lui Isus şi nu vorbiţi cu alţii despre asta, nu-i neliniştiţi pe alţii ci, dacă ceva vă este pus pe inimă, atunci veniţi la picioarele lui Isus şi-atunci El va vorbi, El va lucra, când soseşte ceasul şi timpul Său. La ce ne foloseşte nouă, dacă ne neliniştim unul pe altul şi spunem „atâta timp am aşteptat şi nu s-a întâmplat nimic”. Eu vă mai spun încă o dată: ochii aceluia care are curajul să spună că nu s-a întâmplat nimic, nu sunt încă unşi cu alifia divină, pentru că, ceea ce se întâmplă acuma este un lucru mai mare faţă de tot ceea ce s-a petrecut vreodată în trecut. Dumnezeu nu merge înapoi cu Biserica. Dumnezeu merge înainte cu Biserica şi ceasul trebuie să fie aproape. Dar noi să înţelegem că acum, trebuie să nu ne neliniştim unii pe alţii şi să spunem „am aşteptat atâta timp, au trecut anii unul după altul”. Nu este scris deja în proroci acest lucru? „Zilele se lungesc şi toate vedeniile rămân neîmplinite… De aceea, spune-le: căci Eu, Domnul, voi vorbi; ce voi spune se va împlini şi nu va mai fi amânat” [Eze. 12.22-25] Dar trebuie să se împlinească ceasul şi ziua. Nimeni nu poate spune în acest loc: „o, frate Frank, fă-o tu”! Cine sunt eu s-o fac? Doar şi eu trebuie să aştept ca oricare altul, şi eu trebuie să am răbdare. Aceasta nu e uşor pentru mine, vă puteţi închipui. Dar, am ajuns la odihna în Dumnezeu şi atunci eu mă odihnesc de toate lucrările mele proprii şi atunci nu mai am nimic de făcut. Atunci văd doar pe Unul care, în a şaptea zi, a terminat lucrarea de creaţie şi atunci S-a odihnit. Atunci Îl văd pe Acela care, în a şaptea epocă, Îşi desăvârşeşte Biserica Lui şi apoi, în Împărăţia de o mie de ani, se va odihni cu Mireasa Lui. Atunci nu mai avem nicio grijă, ci ne odihnim în Dumnezeu şi stăm liniştiţi în această odihnă divină – nu în odihna mea şi nu în odihna ta. Este o odihnă pregătită poporului lui Dumnezeu, o odihnă în Dumnezeu, o odihnă în Cuvântul Său, o odihnă în făgăduinţele Lui, o încredere divină în Dumnezeul cel Viu, că El, prin har, o va face bine în final. Sunteţi voi convinşi de acest lucru? Şi, indiferent care au fost trăirile noastre în trecut, sau n-au fost, noi cu toţii suntem convinşi că

–           ne-a spălat sângele Mielului

–           şi că am recunoscut Cuvântul adevărului

–           şi că am devenit o proprietate a lui Isus Hristos

–           şi că El ne va desăvârşi

–           şi că fără noi, ca o parte a Miresei, nu va fi nicio odaie de nuntă în cer.

El trebuie să-Şi desăvârşească Biserica Lui Mireasă, pentru ca nunta să poată avea loc, pentru că noi aparţinem de Mireasa Lui, avem răbdare şi El o va face bine. Laudă şi cinste Numelui Său celui sfânt.

Acum vreau să citesc mai departe, în acest capitol, de la v. 19: „Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge! El Se va îndura de tine, când vei striga; cum va auzi, te va asculta”. Nu este aceasta o mângâiere minunată? Popor din Sion, nu din Babilon – din Sion. Noi ne-am întors înapoi la muntele Sionului, la cetatea Dumnezeului celui Viu. Şi cum a zis Pavel, noi ne-am întors la Dumnezeul cel viu, la cetatea Dumnezeului cel viu, la Ierusalimul ceresc. „Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge!”. Cu siguranţă nu. Începând de acum, nimeni nu mai trebuie să plângă pentru că Dumnezeu a ascultat rugăciunile noastre, a văzut nenorocirea noastră, a auzit strigătul disperării şi El doar aşteaptă ceasul pe care l-a ales conform planului Său de mântuire. „Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge! El Se va îndura de tine, când vei striga; cum va auzi, te va asculta”.  El a auzit strigătul nostru de ajutor şi dacă aici prorocul zice „cu siguranţă El se va îndura de tine”, ori o credem, ori n-o credem. Şi noi putem spune că El S-a dovedit deja plin de har faţă de noi şi se va dovedi plin de har, până când vom vedea ceea ce am crezut. Şi nu va lăsa să lipsească absolut nimic. Aici este scris: „cum va auzi, te va asculta”. Versetul 20: „Domnul vă va da pâine în necaz şi apa în strâmtorare. Învăţătorii tăi nu se vor mai ascunde, ci ochii tăi vor vedea pe învăţătorii tăi”. De ce? Când ceea ce se învaţă nu se întâmplă, atunci te-ai putea ascunde. Dar apoi, învăţătorii tăi nu vor mai trebui să se ascundă. De ce nu? Pentru că Dumnezeu va manifesta în Biserica Dumnezeului celui Viu, ceea ce se învaţă. Acesta este ceasul în care am ajuns noi, fraţi şi surori: Dumnezeu a auzit strigătul nostru de disperare şi între timp a avut locul lui; şi nu trebuie să ne supărăm pe nimeni care, poate că a spus în inima lui: „o, cât să mai dureze, cât să mai dureze?” – şi au avut loc unele discuţii. Nimeni să nu gândească rău despre altul, nimeni să nu reproşeze ceva altuia. Acum, în acest ceas, în această zi, Dumnezeu ne lasă să auzim acest Cuvânt. Este un cuvânt pe care prorocul l-a exprimat pentru acest timp şi este scris în sfânta Scriptură ca să ne dăruiască în această zi mângâierea divină, ca să ne ridice şi să ne liniştească înaintea feţei lui Dumnezeu.

Cu siguranţă îmi este clar că Duhul Sfânt trebuie să descopere fiecăruia, Cuvântul. Asta nu se poate întampla de-aici, din faţă. Dar eu vă spun că am avut de gând să traduc o predică a fratelui Branham, dar Duhul lui Dumnezeu a spus: „Deschide Biblia, citeşte-le Cuvântul”. Eu n-a trebuit să caut cuvântul, eu n-am răsfoit prin Biblie ca să-l găsesc. Când Domnul, în această zi, vorbeşte cu noi în acest fel, atunci lăsaţi-ne să intrăm, ca popor al lui Dumnezeu, în odihna lui Dumnezeu. În încrederea în Dumnezeul cel Viu este puterea noastră. Aceasta nu este puţină putere, pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu, de care suntem purtaţi, de care suntem menţinuţi. Şi aici este scris: „Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge!”. Chiar dacă Dumnezeu, ne dă pâinea în necaz şi apa în strâmtorare, şi aceasta este aici: noi nu scăpăm nejuliţi din asta… Dar să ştim un lucru: învăţătorii nu vor mai trebui să se ascundă, pentru că Dumnezeu va confirma învăţătura biblică dată în acest timp poporului Său. Noi toţi, prin harul lui Dumnezeu vom trăi şi vom vedea ceea ce va face Domnul Dumnezeu prin har, în mijlocul poporului Său, care a ajuns în odihnă prin har. Voi ştiţi, chiar şi din punct de vedere pământesc, când ceva este în nelinişte, totul merge pe dos şi tot dai vina pe altul. Dacă este undeva nelinişte, lucrurile nu merg aşa cum ai vrea să le ai. În acest timp Dumnezeu vrea să facă un lucru frumos în mijlocul poporului Său. Vrea să încheie totul. Toată neliniştea, toate dorinţele şi toate faptele proprii vrea să se încheie odata şi, „staţi odată liniştiţi, staţi cuminţi odată şi încredeţi-vă în Mine”. Din aceasta este constituită puterea voastră. Şi în seara aceasta El doreşte să ne dea această putere a lui Dumnezeu, care vine din încrederea în El, ca să nu mai fim neliniştiţi multă vreme şi să neliniştim şi pe alţii.

Păcătoasa care a venit la picioarele lui Isus, n-a spus: „O, Doamne, Tu nu mi-ai dăruit vindecare, nu mi-ai dat cutare, nu mi-ai dat cutare” – nimic n-a zis. Ea a plecat îndreptăţită de acolo. Pentru ea totul a fost indiferent. Ea a fost la picioarele lui Isus şi ce mare trăire i-a dăruit! Acolo, ea a fost recunoscătoare pentru trăirea aceea.

Fraţi şi surori, haideţi să facem acelaşi lucru în acest loc. Noi, nu vrem să spunem: „Doamne, Tu acuma nu m-ai botezat cu Duhul Sfant şi-acuma eu sunt supărat pe Tine”. Cine ne dă nouă motiv să fim supăraţi, după ce Dumnezeu, a făcut cu noi mai mult? Dacă voi  aţi merge astăzi prin ţări, ca să observaţi câţi au trăit botezul cu Duhul Sfânt de când s-a schimbat secolul, eu nu ştiu dacă un milion ajung. Biserica penticostală este cea mai mare mişcare protestantă în America, mai mare decât biserica luterană, mai mare decât biserica baptistă, metodistă. În toată America nu există nicio denominaţiune care se poate măsura cu bisericile penticostale. Există milioane care au primit botezul cu Duhul Sfânt la începutul secolului. Şi întrebarea este: unde sunt ei astăzi? Acum Dumnezeu face un lucru şi mai mare. Nu vă îngrijoraţi de pecetluire, de desăvârşire: Dumnezeul cel Viu a preluat responsabilitatea pentru noi. Eu mă odihnesc în El şi eu stau liniştit în El, pentru ca El să poată vorbi ca atunci, cu acea femeie. Femeia aceea n-a vorbit, de aceea a putut vorbi El. Dacă ar fi început să vorbească ea, cine ştie ce s-ar fi întâmplat? Dar ea a stat liniştită acolo şi Domnul a vorbit. Şi cuvintele Lui au fost atât de preţioase. Nu citeşti nimic despre ceea ce a spus ea nici la venirea ei, nici la plecarea ei, nici în timp ce ea Îi spăla picioarele. Ea a fost atât de copleşită la picioarele Învăţătorului, atât de privilegiată că a putut să se afle în acel loc. Ea a fost conştientă de ceea ce i-a fost dăruit şi anume, să fie acolo, la picioarele Învăţătorului. Altfel El ar fi fost tot timpul pe drum, s-ar fi rugat pentru bolnavi, ar fi fost împins de mulţimi; dar aici, nu S-a ocupat nimeni de El. Aici, se putea ocupa ea de El. Aici, ea s-a putut arunca la picioarele Lui şi să-I deschidă Lui inima ei. Nu buzele, nu cuvintele, ci Dumnezeu i-a deschis ei inima şi lacrimile curgeau. De aceasta avem noi nevoie în seara aceasta, să-I spunem Domnului „mulţumesc”, pentru ceea ce a făcut El: slujba evanghelistică, apoi a urmat învăţătura, învăţăturile biblice care au fost restituite Bisericii, după modelul creştinismului primar. Şi apoi a venit descoperirea profetică prin cele şapte peceţi şi tot ce este în legătură cu tainele divine. Toate acestea sunt în urma noastră şi acum, încet, noi mergem spre muntele Carmelului. Nu jos, ci sus; acolo, va fi descoperită lucrarea. Şi noi pur şi simplu trebuie să avem răbdare. Şi sfânta Scriptură spune că avem nevoie de răbdare, ca să ajungem la făgăduinţele lui Dumnezeu. În această răbdare trebuie să ne cuprindem.

Şi eu vă mai spun încă o dată: pentru mine este mai greu, credeţi-mă, dar din seara aceasta, de când Domnul mi-a dăruit acest Cuvânt ca să vi-l aduc aici, eu, pentru mine, trebuie să citesc acelaşi Cuvânt, că eu şi noi toţi, trebuie să avem răbdare şi să păstrăm liniştea cu toate lucrările proprii, cu toată dorinţa şi voinţa noastră, indiferent ce trăiri vrem să avem cu Dumnezeu.

Să fie aşa, ca Dumnezeu acum la sfârşit, să boteze cu Duh Sfânt şi cu foc o mulţime de credincioşi deodată, ca la început, printr-o trăire supranaturală. Cine-ar putea s-o schimbe? Ne-ar conveni nouă… Dar, eu vă pot spune că niciunul dintre voi nu va intra în slavă, fără botezul cu Duhul Sfânt. Cu toţii o veţi primi înainte! Aceasta este pe atât de sigur, pe cât Dumnezeu a spus-o. Că se va întâmpla cu o zi înainte de răpire, sau cu un an înainte, aceasta nu este treaba mea, dar Dumnezeu va pune în noi puterea înainte de a fi ridicaţi, pentru că aceeaşi putere, care L-a înviat din morţi pe Isus Hristos, trebuie să fie în trupurile noastre muritoare. Staţi liniştiţi, odihniţi-vă; aceasta este puterea voastră. Încredeţi-vă în Dumnezeul cel Viu. El nu a întristat pe nimeni şi nu ne va întrista nici pe noi. Nimeni care şi-a pus încrederea în Dumnezeul cel Viu, nu va rămânea de ruşine. Cine şi-a pus încrederea în fratele Branham, a rămas deja de ruşine. Dacă va trece anul 1977, mulţi vor mai rămânea de ruşine. Şi cine îşi pune încrederea în fratele Frank, şi acela va rămânea de ruşine. Dar cine şi-a pus încrederea în Dumnezeul cel Viu, acela nu va putea fi dat de ruşine. Atotputernicul Dumnezeu ne garantează mântuirea, slava. El a făgăduit că sângele Mielului a fost vărsat pentru împăcarea noastră, pentru iertarea păcatelor noastre. Şi pe cât de sigur Isus Hristos Şi-a vărsat sângele pe cruce, la fel de sigur suntem spălaţi şi sfinţiţi şi suntem  o proprietate a lui Isus Hristos pentru timp şi veşnicie. Şi pe cât de sigur nu există nicio nuntă fără mireasă, la fel de sigur El Îşi va desăvârşi Biserica Lui. Lăudat şi cinstit să fie Numele Domnului Dumnezeului nostru, pentru Cuvântul Său, al mângâierii, al puterii şi al curajului, pe care ni l-a dăruit în această seară, prin har. Şi întreaga lume să audă că Dumnezeul cel Viu, Şi-a îndreptat faţa Lui spre noi, pentru binecuvântare, desăvârşire, pentru descoperirea puterii Numelui Său, pentru confirmarea Cuvântului Său veşnic valabil. Lăudat şi cinstit să fie Numele Lui de la răsaritul până la apusul soarelui. Aleluia. Amin. Să ne ridicăm şi să ne rugăm.

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *