Lecţia 02. Istoria reformelor

Iosif Anca

 

INTRODUCERE

  1. Istoria omului (6000 ani) este marcată de abateri / apostazii repetate, ceea ce a necesitat revenirea la adevăr – reforma, pentru că Dumnezeu, în bunătatea Lui doreşte mântuirea tuturor oamenilor (Isaia 65:1; Ioan 3:16; 1 Petru 3:9)
  2. Istoria reformelor din Israel a fost un precedent pentru reformele din creştinism (Deuteronomul 4:29-30; Apocalipsa 2-3)

 

  1. ISTORIA REFORMELOR ÎN V T
  2. Perioada patriarhilor
  3. Prima reformă a fost iniţiată în vremea lui Set şi reluată de unii din urmaşii lui, până la Noe, în timp ce se înregistra o îndepărtare puternică de Dumnezeu prin urmaşii lui Cain (Geneza 4)
  4. A doua reformă a fost realizată prin chemarea lui Avraam şi formarea cultului Dumnezeului Celui Atotputernic (Geneza 12; Exodul 6:3). Chemarea la un timp de reconsacrare a fost realizată şi de Iacov (Geneza 35 – lecţia 4, reforma în familie)
  5. Perioada statului / poporului evreu (Deuteronom 30:1-9)
  6. Eliberarea din Egipt a cuprins şi reforma revelaţiei de pe Sinai (Exodul 3:13-15; 6:1-7; 19:5-6)
  7. Perioada judecătorilor a cuprins mai multe reforme, ocazionate de eliberarea din robia popoarelor din jur (Judecători 2-11). Reforma prefaţa eliberarea prin îndepărtarea idolatriei – judecarea poporului, în / după Legea Domnului (Judecători 10:13-16; 1 Samuel 7:3-6)
  8. Prin David şi Solomon a fost format Regatul lui Israel şi instalarea închinării preoţeşti şi levitice la Templu  (1 Cronici 22:5, 19). În perioada regatelor lui Israel şi Iuda au mai fost unele reforme, dintre ele cele mai autentice au fost realizate în timpul domniilor lui Ezechia şi Iosia (2 Cronici 29-31; 34-35)
  9. După reîntoarcerea din Babilon s-a realizat o întoarcere spre Dumnezeu şi rezidirea Templului (Zorobabel, Iosua, Hagai, Zaharia), iar după aproape o zută de ani a mai fost o reformă religioasă prin Ezra şi Neemia, după făgăduinţa divină (Neemia 1:9). Istoria intertestamentară cuprinde şi răscoala macabeilor, prin care a fost restaurat cultul la Templul de la Ierusalim şi s-a deschis o nouă era în peisajul religios iudaic (vezi Cărţile macabeilor şi Istoria evreilor, scrisă de Iosif Flavius)

 

  1. ISTORIA REFORMELOR ÎN CREŞTINISM

A Reforme principale

  1. Istoria creştinismului (ucenicii) a început printr-o puternică mişcare de reformă la Ierusalim, ce a fost persecutată de liderii religioşi ai lui Israel (Fapte 2-7). Alte reforme au avut loc în primele secole  (ex.: montaniştii, în jurul anului 200 d.Hr), dar au fost limitate şi unele dintre ele ratate prin accentuarea unor extreme. Despre ele s-au păstrat puţine informaţii, adesea scrise de adversarii lor. Printre reformatorii timpurii au  mai fost:
  2. a) bogomili („În secolul al zecelea, un mare număr de oameni au migrat în Bulgaria. Credincioşii din acest grup au marturisit credinţa şi au hotărât să împlinească ce a poruncit Hristos. Pentru viziunea pe care o aveau despre puritatea Bisericii şi împuternicirea de a învăţa toate neamurile, acti oameni au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de bogomili, prietenii lui Dumnezeu . Mulți bogomili au fost arşi pe rug sau au fost întemniţaţi pe viaţă pentru că au refuzat să renunţe la credinţa lor. Duşmanii lor au admis că standardul de viaţă şi moralitate era superior celor din jurul lor. Bisericile lor nu aveau clopote, nici altar, ci doar o masă pe care era ajezată o copie a Evangheliei. O parte din banii pe care îi câştigau fraţii erau puşi deoparte atât pentru ajutorarea bolnavilor şi a săracilor care se aflau printre ei cât şi pentru sprijinirea celor care călătoreau să predice Evanghelia”. http://anabaptisti.ro/ISTORIA.html. 06.06.2011)
  3. b) waldenzii („Au fost un grup de martori din văile Alpilor din Piemonte care au continuat să predice şi să înveţe Biblia neinfluenţaţi de relatia dintre biserică şi stat. Waldenzii au dat Cuvântului Lui Dumnezeu cea mai înaltă consideraţie.. Păstorii lor nu erau plătiţi şi majoritatea se ocupa cu agricultura, tâmplăria şi creşterea animalelor. Ordinea în biserică era practicată în simplitate. În ordinarea membrilor şi în subiecte de disciplină sau orice alte probleme, toţi membrii luau parte activă împreună cu liderii lor. Toţi creştinii participau la Cina Domnului. Pâinea şi vinul erau considerate ca amintiri ale trupului zdrobit al Lui Isus şi a sângelui vărsat de Domnul lor drag. Serviciul de comuniune era de asemena considerat un îndem puternic pentru membrii, de a fi zdrobiţi şi vărsaţi în Numele Lui Christos.Citirea individuală, regulată a Bibliei, închinarea zilnică în familie, serviciile de închinare din bisericăşi conferinţele bisericeşti erau printre cele mai apreciate modalităţi de menţinere a vieţii spirituale. Practicile şi convingerile Bisericii primare erau caracteristice waldenzilor. Pentru că waldenzii erau atât de numeroşi, au fost incluşi printre cei care Papa Inocenţiu al III-lea dorea să-i elimine prin cruciada oragnizată împotriva albigenzilor. Rezultatul a fost că waldenzii au fost împrăştiaţi în toată Europa, unde au supravieţuit în grupuri mici. Totuşi mulţi au murit în acestă persecuţie, lăudându-L pe Dumnezeu în siguranţă deplină a unei învieri fericite”. http://anabaptisti.ro/ISTORIA.html. 06.06.2011)
  4. Reformele protestante. Principiile fundamentale ale protestantismului îl deosebesc atât de catolicism cât şi de ortodoxie, în învăţătura despre har, mântuire, Biserică, sfinţenie, numărul şi valoarea tainelor. În învăţătura despre Biserică, ei preferă concepţia despre Biserica invizibilă, nu admit infailibilitatea Bisericii ca depozitară a harismei adevărului şi nici infailibilitatea sinoadelor ecumenice. Nu admit ierarhia bisericească harică, stabilită canonic pe temeiul succesiuni apostolice ci preoţia universală. Renaşterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei harice:
  5. a) lutheranismul – Martin Luther (1483-1546); a afişat, în  octombrie 1517, cele 95 de teze ale reformei la Universitatea din Wittenberg Germania, apoi în luna noiembrie, le-a trimis diferitelor autorităţi religioase. În ele afirma că un individ este mântuit numai datorită milei şi bunătăţii divine, în urma credinţei neabătute în Hristos. Ulterior el a tradus Biblia în limba germană, ceea ce a influenţat decisiv traducerea Bibliei în limba engleză). În bună parte, contemporane cu încercările de reformă ale lui au fost şi cele ale elveţianului Huldrych Zwingli (1484-1531), doctor în teologie, care a declanşat reforma religioasă în Elveţia
  6. b) calvinismul – Jean Calvin (1509-1564) a activat pe tărâm religios şi social la Geneza; el a formulat doctrina predestinaţiei, susţinând o viata morală şi activă; a interzis luxul, dansul, teatrul, jocurile de noroc, sub pedepse severe
  7. c) anglicanismul  – declanşat de regele Henric al VIII-lea, care a rupt relaţiile cu Roma, iar în 1534 parlamentul a votat ,,Actul de supremaţie” prin care  Biserica engleza devenea independentă şi intra sub autoritatea regelui.(http://ro.wikipedia.org/wiki/Reforma_Protestantă 06.2011)
  8. d) anabaptişti /rebotezători. (Începuturile lor datează imediat după reforma lui Luther şi sau extins în Elveţia, Germania şi ţările de Jos, apoi şi în alte ţări din Europa şi ulterior în America, sub numele de  „menoniţi”, „huteriţi”, etc, fiind cunoscute mai multe ramuri, după cum a fost originea lor. Menoniţii ca ramură a „anabaptiştilor” sunt cea mai veche comunitate din rândurile Bisericii Libere Protestante şi a mişcărilor de „trezire”. Ea a fost fondată de Menno Simon (1496-1561), care, după ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism în 1536. A organizat comunităţi în Olanda şi în ţările vecine (specificul cultural şi portul specific este păstrat şi astăzi), după principiul adunărilor locale, conduse de „prezbiteri”, fără alte organizării eclesiastice. Menoniţii, urmând reformatorii radicali, resping botezul copiilor şi prezenţa reală a lui Cristos în elementele Cinei Domnului, cer independenţa puterii bisericeşti de cea seculară, refuză serviciul militar, jurământul şi magistratura, susţin că Biserica trebuie să includă numai creştini angajaţi în slujba Evangheliei. Practica botezul la vârsta adultă, săvârşesc Cina (de trei ori pe an), duc o viaţă spirituală profundă, care include citirea Bibliei, rugăciunea în familie şi caritatea. Una din mărturiile de credință este Mărturisirea de credință de la Schleitheim anul 1527 redactată de catre martirul Michael Satler. Această mărturisire cuprinde şapte articole simple care însumează principii importante ale adevărului.O altă mărturisire de credinţă care mai este şi astăzi folosită este formată din celeCele 33 Articole ale Credinţeiredactate de către Peter J. Twisck, născut în 1565. (http://anabaptisti.ro/ISTORIA.html06.2011). În România, anabaptiştii au venit pe la 1560, în Transilvania şi în Bucovina.
  9. Neoprotestanţi au fost următorul val de reformă, ce a contnuat cu trezirile religiose evanghelice şi charismatice.  (termenul de „trezire religioasă” este des folosit în mediile neoprotestante începând cu primele decenii ale secolului 18, cu referire la perioadele de interes religios crescut. Predicile si adunările de rugăciune, frecvent marcate de un emotionalism intens, sunt caracteristice acestei perioade, când se dorea reînnoirea credintei personale a membrilor din diferitele culte religioase si motivarea oamenilor de a-si mărturisi public credinta pentru prima oară) Baptişti au apărut în anul 1612, print-un grup de englezi care au trăit o vreme în Olanda şi acolo au primit credinţa de la menoniţi şi au fost botezaţi cu botezul credinţei, întemeind lângă Londra prima biserică pe care ei au numit-o biserica baptistă. În 1856 s-a format în Bucureşti prima biserică baptistă germană. În 1875 s-a format la Salonta prima biserică baptistă maghiară. În 1881 s-au format în judeţul Bihor primele biserici baptiste române. De acolo s-au răspândit foarte repede în toată Transilvania şi Bucovina (http://anabaptisti.ro/ISTORIA.html.06.06.2011). Mişcările de reformă – trezirile spirituale din perioada ce a urmat au fost multe şi diverse. Printre ele au fost:
  10. a) Ei au apărut în Anglia în jurul anului 1650. Ei preferau să fie numiţi  prietenii, abrevierea de la titlul oficial al grupului  Societatea religioasă a prietenilor. Acest nume, la rândul lui, derivă din  cuvintele lui Isus: „v-am numit prieteni” (Ioan 15:15). Iniţial se refereau la ei înşişi cu numele de Copii ai luminii, la predicatorii lor îndrumători – primii autori ai adevărului şi la mişcarea lor – creştinismul primitiv revenit la viaţă. Totuşi, adversarii lor i-au numit  quakeri (cei care tremură), cu intenţia de a ridiculiza ciudatul lor răspuns la manifestarea prezenţei Duhului. Fondator al quakerilor, George Fox (1624-1691), s-a născut în Leicestershire, Anglia. Din copilărie, el exprima o sobrietate deosebită şi o tânjire după adevărul spiritual, iar ca tânăr a trecut printr-o perioadă de luptă spirituală intensă pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu personal şi empiric.
  11. b) pietismul şi fraţii moravieni. Pietismul, o mişcare de înnoire spirituală care s-a ridicat în luteranismul german în a doua parte a secolului şaptesprezece, a fost o reacţie faţă de alterarea intelectuală care îşi făcuse loc în lutheranism la o sută de ani după Luther. Contele Zinzendorf (1700-1760) a fost un creştin dedicat pe care un contemporan îl descrie ca „unul dintre cele mai extraordinare personaje care au apărut în Biserica lui Hristos din perioada reformei până în acel moment”.El i-a organizat pe moravi într-o biserică ce avea prezbiteri şi pastori şi i-a încurajat să ceară de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt. Chiar Zinzendorf conducea aceste acţiuni cu rugăciuni fierbinţi care durau uneori toată noaptea. Membrii comunităţii au început să se adune din proprie iniţiativă pentru rugăciune, care continua câteodată o noapte întreagă. Exista un duh de rugăciune care atingea atât copiii cât şi adulţii.
  12. c) marea trezire (1726–1750). Jonathan Edwards, pastor al Bisericii Congregaţionale din Northampton, Massachusetts, şi-a exprimat îngrijorarea faţă de „întunecimea din ţară” şi s-a dedicat să caute pe Dumnezeu pentru „o trezire a religiei.” şi alţii au început să stea înaintea lui Dumnezeu şi în 1726 a izbucnit trezirea spirituală în diferite regiuni de pe ţărmul estic. Una dintre comunităţile în care Duhul Sfânt a revărsat o putere semnificativă a fost Northampton, Massachusetts. Într-adevăr, mireasma prezenţei Lui a pătruns întreaga comunitate. Edwards spune că în timpul primăverii şi verii anului 1735: „oraşul părea a fi plin de prezenţa lui Dumnezeu”. În toate părţile oraşului, Duhul Sfânt lucra cu putere până când „nu a mai rămas nici un om în oraş, tânăr sau bătrân, care să nu fie preocupat de lucrurile veşnice”. Fără nici un fel de evanghelizare organizată „sufletele, aşa cum erau, veneau în număr mare la Isus Hristos”. Biserica lui Edwards s-a umplut dintr-o dată cu cei care căutau mântuirea şi cei care experimentau roadele naşterii din nou. Întâlnirile noastre publice erau minunate: congregaţia era vie în slujirea lui Dumnezeu, toţi participau la închinare, fiecare ascultător sorbea cuvintele slujitorului în timp ce acestea ieşeau din gura lui. Adunarea izbucnea uneori în lacrimi în timp ce era predicat Cuvântul; unii plângeau de mâhnire şi suferinţă, alţii de bucurie şi dragoste, alţii de milă şi grijă pentru sufletele vecinilor lor.  Jonh Wesley (1703-1791) s-a născut în Epworth, Anglia, fiind fiul lui Samuel şi Susannah Wesley. Tatăl lui era parohul bisericii anglicane din Epworth, iar mama lui era o femeie extraordinară care cunoştea ebraică, greacă şi latină. Ea le-a predat lui John şi celor şase fraţi şi surori ale lui cunoştinţe academice şi i-a învăţat căile Domnului. El a fost folosit de Dumnezeu în Anglia şi Statele Unite. George Whitefield (1714 – 1770), un prieten al lui Wesley, a fost un predicator talentat şi plin de putere. În 1739, a ajuns în America şi a călătorit în lungul şi în latul coloniilor de pe ţărmul estic. Peste tot pe unde mergea, proprietarii magazinelor îşi închideau uşile, fermierii îşi părăseau plugurile, şi muncitorii îşi aruncau uneltele şi se grăbeau spre locul unde el trebuia să predice.
  13. d) a doua mare trezire (1800 – 1840).  Adunarea generală a Bisericii Prezbiteriene a pus în circulaţie o scrisoare pastorală în care spuneau că sunt „plini de îngrijorare şi teamă” pentru situaţiile pe care le văd la tot pasul. şi-au exprimat convingerea fermă că „Dumnezeul cel veşnic are o controversă cu această naţiune”. Această îngrijorare a provocat rugăciuni fierbinţi care au precipitat o trezire spirituală naţională pe coasta de est în jurul anului 1800 şi care s-a extins până la

frontiera vestică. Trezirea pe Coasta de Est. Universităţile de pe Coasta de Est erau leagăne de rebeliune în acea perioadă. Mulţi studenţi se declarau cu mândrie atei, agnostici şi sceptici, sau  necredincioşi, după cum erau numiţi în mod obişnuit în acea perioadă. Totuşi, aceste campusuri universitare au devenit incubatoare ale trezirii şi de acolo s-a extins în comune şi oraşe.

http://www.bisericicharismatice.ro/2000.0606.2011).[1]

  1. Ultima reformă a evreilor, pe modelul celor din V T, dar în conţinut N T, diferită de renaşterea naţională din ultimii 100 de ani şi înfinţarea statului Israel (Zaharia 12:10; Romani 11:25-31). „După aceea Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile şi-l voi înălţa din nou” (Fapte 15:16)

 

            CONCLUZII. ÎNCHEIERE

  1. Istoria reformelor arată că întoarcerile la Dumnezeu sunt limitate în timp şi spaţiu (Judecători 2:10-12). Marea problemă a celor „treziţi” este revenirea la viata lor anterioră odată cu trecerea anilor şi scăderea spiritualităţii generale (Matei 24:10-14)
  2. Reformele din perioada creştinismului au fost dovada prezenţei Duhului Sfânt în lucrarea coordonată de Domnul Hristos ca şi cap al Bisericii, dar şi dovada luptelor şi slăbiciunilor umane în administrarea tainelor sfinte. Iată de ce Domnul Hristos nu a lăsat o organizaţie bine structurată ci  îşi conduce lucrarea în mod tainic, mântuind pe toţi cei care-l acceptă ca Domn şi Mântuitor (Fapte 2:36-40; Romani 9:6-8; 11:25-36)

[1]
. J. Edwin Orr propune includerea a patru mişcări majore, toate din ultimii trei sute de ani, în cadrul trezirilor spirituale: Marea Deşteptare sau Trezire Evanghelică (cca.1725 – cca.1770), A Doua Mare Deşteptare (cca.1790 – cca.1840), Trezirea rugăciunii (1858-1880) şi Trezirea mondială (cca. 1900 – cca. 1910).  În această perioadă s-au născut numeroase mişcări de misiune şi asistenţă socială la nivel naţional şi internaţional. Secolul XX este brăzdat de valuri succesive de treziri spirituale în Asia (Japonia, Coreea, China, India), Africa (Africa de Sud, Madagascar, Africa de Vest, Uganda), Australia şi Mările Sudului, America Latină şi Marea Caraibilor, cât şi în diferite părţi ale Marii Britanii, Europei şi Americii de Nord.  (https://statu.wordpress.com/tag/trezire-spirituala/06.06.2011)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *