Biblia – cea mai citită carte din lume

Introducere în planul lui Dumnezeu de mântuire

Printre cărţile de largă circulaţie pe glob, Biblia se situează de departe pe primul loc. Doar între anii 1960 şi 2010 au fost vândute 3,9 miliarde de exemplare în toată lumea. Asociaţia Mondială a Societăţilor Biblice (United Bible Societies – UBS) a anunţat că până în luna ianuarie 2015 Biblia fusese tradusă în 563 de limbi şi dialecte. Biblia este singura carte care oferă informaţii asupra unei perioade care se întinde de la începutul timpului până la evenimentele care se vor petrece la vremea sfârşitului. În ea a fost scrisă dinainte întreaga istorie a omenirii. Chiar şi evenimentele actuale sunt prezise în prorocia biblică din Vechiul şi Noul Testament.

Această expunere se adresează tuturor oamenilor cu bunăvoinţă din toate naţiunile şi limbile de pe faţa pământului. Sunt oameni care pe lângă cele şase mari religii: creştinismul, iudaismul, islamismul, taoismul, budismul şi hinduismul, au adăugat şi altele, numărul religiilor mondiale ajungând la douăsprezece.

Aşa că este pe deplin înţeles faptul că toţi oamenii pretind că ei sunt cei ce cred lucrul corect. Mai sunt apoi multele religii naturiste şi tribale. Toţi sunt convinşi că sunt pe calea cea bună, în religia corectă. Dar ar putea fi o ,,religie corectă” aceea care s-a dezvoltat în decursul timpului şi care a fost iniţiată de o fiinţă umană muritoare? Desigur, credinţa personală şi demnitatea omului sunt inviolabile, căci fiecare om are dreptul să creadă ceea ce consideră a fi corect. Totuși, este adevărat că fiecărei religii inițiate de oameni îi lipseşte finalitatea şi acel absolut care să fie dincolo de orice umbră de îndoială. Mişcările religioase sunt limitate în timp şi sincer vorbind se aplică doar acestei vieţi trecătoare. La fel, orice filozofie, ideologie şi teologie sunt limitate în înțelegere şi în cele din urmă lasă fără răspuns întrebările cele mai importante ale vieții.

Unele lucruri sunt în întregime deasupra înțelegerii noastre şi totuşi sunt hotărâtoare în ele însele. Un astfel de exemplu este faptul că omul a fost creat după chipul Creatorului şi a fost înzestrat cu abilităţi creatoare. Din cauza necredinţei şi a neascultării, care au dus la căderea în păcat în grădina Eden, omenirea a fost despărțită de părtăşia cu Dumnezeul cel Viu şi a fost predată morţii, astfel că nimic în viaţă nu este mai sigur ca moartea.

Tot ce este vremelnic are un început şi va avea un sfârşit. Doar ceea ce nu a început niciodată nici nu se va sfârşi vreodată. Accesul la veşnicie nu ne-a fost dat la naştere. Naşterea a fost intrarea noastră în lume. Ca fiinţe trecătoare, noi nu avem în mod automat viaţa veşnică. Doar Dumnezeul cel Veşnic ne-o poate da.

Biblia este singura carte care poate fi numită pe drept cuvânt Sfânta Scriptură şi Cuvântul lui Dumnezeu. O vom cerceta împreună mai departe ca ajutor pentru unele probleme foarte importante. Doar în ea ni se spune totul – de la crearea cerurilor şi pământului până la sfârşitul timpului chiar și dincolo de cortina timpului.

Înainte de a ne ocupa de ceea ce va fi după sfârşitul timpului, haideţi să urmărim intrarea Celui Veşnic în istoria contemporană. Înainte de toate Îl vedem pe Dumnezeu în creaţie. Creaţia maiestuoasă a Universului este un fapt de netăgăduit care impune existenţa unui Creator, înțelegere care decurge din orice gândire logică. Ordinea divină a tuturor creaturilor din apă, de pe pământ şi din văzduh; toate plantele, toţi pomii; semănatul şi recoltatul; viaţa însăşi; reproducerea în creaţia vizibilă rămân aşa cum au fost aşezate de la început de Creator şi sunt o mărturie vie pentru Acesta. De pildă, privitor la realitatea creației divine, ce este „teoria evoluției”? La urma urmei, este doar o încercare disperată de a tăgădui  creația și pe Creatorul ei. Aceasta este doar o teorie, în timp ce creația în sine este o realitate de netăgăduit. Cu adevărat realitatea vizibilă a creației divine dovedește pentru ea însăși. Până în ziua de azi totul aduce rod după soiul său, aşa cum a hotărât Creatorul (Gen. 1:12). După ce omul aude despre atotputernicia şi atotprezenţa lui Dumnezeu, el le poate şi vedea în creaţia lui Dumnezeu dacă ochii duhovniceşti îi sunt deschişi.

De la început omenirea a fost însoţită de evenimente tragice care au zdruncinat mereu credinţa multora. DOMNUL cerului încă nu Și-a început domnia Sa veşnică. Domnul acestei lumi a întunericului stăpâneşte încă şi toată omenirea se găseşte sub influenţa lui. Un om poate ieşi de sub influenţa celui rău şi să se deschidă influenţei divine doar prin trăirea personală a întoarcerii la Răscumpărător. În rugăciunea ,,Tatăl nostru” noi încă ne rugăm: ,,Vie Împărăţia Ta!” Cu siguranţă va veni! Vremea este aproape. Semnele timpului o arată.

 

Pentru orientare

Vechiul Testament din Biblie a fost scris la început în limba ebraică. Ebraica a fost singura limbă de pe pământ în primii 1750 de ani, până la construirea turnului Babel (Gen. 11:6-7). În Gen. 14:13, Avraam a fost numit ,,evreul”. În Ex. 7:16, Moise i-a spus lui Faraon: DOMNUL Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine să-ţi spun: «Lasă pe poporul Meu să plece ca să-Mi slujească în pustiu»…”. DOMNUL Isus a vorbit în evreiește după înălțarea Lui la cer – iată mărturia lui Pavel: ,,Am căzut cu toţii la pământ; şi eu am auzit un glas care-mi zicea în limba evreiască…”. (Fapt. 26:14). În limba ebraică, numele oamenilor și ale locurilor au adesea o semnificație care se pierde uneori la traducerea în alte limbi.

Vechiul Testament se încheie cu prorocul Maleahi care a trăit cu aproximativ 400 de ani înainte de Hristos. Până atunci cele cinci cărți ale lui Moise, prorocii și psalmii se găseau doar sub formă de suluri. De-abia în perioada cuprinsă între anii 300 și 200 înainte de Hristos au fost strânse împreună cele 39 de cărți ale Vechiului Testament. Sulurile separate au continuat totuși să circule. Între anii 1947 și 1956, au fost găsite în peștera de la Qumran de la Marea Moartă cele mai vechi suluri scrise de mână. Printre ele era și un sul în stare bună, lung de 7,3 metri, care conținea cartea lui Isaia, Psalmii și cartea lui Daniel. Acestea pot fi văzute în ,,Altarul Cărții” (Shrine of the Book) din Muzeul de Istorie al Israelului din Ierusalim. În Luca 24:44-45, Isus Hristos, DOMNUL și Mântuitorul nostru a accentuat această împărțire în trei părți – Legea lui Moise, Psalmii și prorocii: ,,… că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi”. Odată, în sinagoga din Nazaret, El a citit din sulul cărţii lui Isaia (Isa. 61:1) şi apoi a spus: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-aţi auzit.” (Luca 4:16-21). De fapt, în acel timp s-au împlinit peste o sută de prorocii din Vechiul Testament, ele fiind o parte a planului de mântuire.

În jurul anului 250 după Hristos, Vechiul Testament ebraic a fost tradus în limba greacă veche de către cărturarii evrei din oraşul Alexandria în Egipt. Totuşi, cărturarii Torei din Israel nu recunosc această traducere, care este numită „Septuaginta LXX”. Chiar şi în traducerile timpurii se găsesc înţelesuri scumpe şi importante care nu mai pot fi recunoscute de cititor, dar care reies foarte uşor din textul ebraic. Acesta este motivul pentru care în această expunere va fi folosit, oricând va fi necesar, înţelesul original care reiese din textul ebraic. Chiar şi cei ce cunosc mai multe limbi trebuie să fie dependenţi de călăuzirea şi descoperirea Duhului lui Dumnezeu. Noi credem în deplina inspiraţie a Sfintei Scripturi care este dovedită prin însăşi armonia desăvârşită între Vechiul şi Noul Testament.

Noul Testament cu cele 27 de cărţi ale sale a venit la existenţă în decursul primelor secole creştine ca un „canon” – normă sau regulă. Chiar la începutul evangheliei sale, Luca a descris cum s-au petrecut lucrurile la început: „Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi…” (Luca 1:1). Din aceşti „mulţi” au rămas doar patru şi anume: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, ale căror însemnări au fost incluse în canonul biblic sub numele de „Evanghelii”. Ei au fost rânduiţi să lase generaţiilor următoare o descriere exactă a lucrurilor care s-au petrecut în viața lui Isus Hristos și a lucrărilor Sale ca parte a planului de mântuire. Fiecare Evanghelie are propria sa alcătuire. Prin diversitatea lor, ele compun un tablou cuprinzător al DOMNULUI şi Mântuitorului nostru, începând de la naştere şi până la înălţarea Sa.

Matei, de exemplu, prezintă imediat dovada că prin naşterea lui Hristos s-a împlinit prorocia din Isa. 7:14: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele Emanuel.”   (Mat. 1:18-25). În cap. 2 vers. 1-6 el relatează despre naşterea Lui la Betleem şi accentuează împlinirea făgăduinţei din Mica 5: „Şi tu, Betleeme…din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel”.

Marcu începe cu două prorocii din Vechiul Testament care se referă la slujba lui Ioan Botezătorul, şi anume Isa. 40:3: „Glasul celui ce strigă în pustiu: «Pregătiţi calea DOMNULUI…»” şi Mal. 3:1: „Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu…”.

Luca descrie chiar în primul capitol cum îngerul Gavril a venit la Zaharia în Templu, anunţându-i naşterea lui Ioan Botezătorul şi apoi acelaşi înger a venit la Maria anunţându-i naşterea Răscumpărătorului: „Îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele ISUS (Iahshua)»”. (Luca 1:30,31).

Ioan se întoarce la începutul începutului şi mărturiseşte: „La început era Cuvântul…” (Ioan 1:1), „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi…” (vers. 14).

Doar prin citirea tuturor celor patru Evanghelii se poate obţine o privire de ansamblu atotcuprinzătoare asupra vieţii şi lucrărilor, slujbei, suferinţelor şi morţii, învierii şi înălţării la cer a Răscumpărătorului nostru ca punct culminant al planului de mântuire, aşa cum a fost anunţat dinainte în Vechiul Testament.

Evangheliile au fost urmate de cartea „Faptele apostolilor” din Biserica primară, apoi au venit epistolele scrise de apostoli şi la sfârşit este „Apocalipsa (Descoperirea) lui Isus Hristos” care i-a fost dată apostolului Ioan în insula grecească, Patmos.

Iniţial, Evangheliile şi epistolele apostolilor erau citite şi date mai departe între comunităţile locale: „După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea”. (Col. 4:16). Propovăduirea a răsunat în întreaga lume aşa cum poruncise DOMNUL în marea trimitere.

Înainte de inventarea tiparului din secolul al XV-lea, textele erau transcrise de mână. Odată cu traducerea în alte limbi a venit şi împărţirea pe capitole şi apoi pe versetele alocate acestora. Trebuie subliniat încă o dată că nu se primeşte claritate prin compararea mai multor traduceri, ci doar prin Duhul lui Dumnezeu care cercetează lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1Cor. 2:10) şi călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Litera, Cuvântul scris trebuie să ne devină Cuvântul viu prin descoperire. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac (1Pet. 1:25, Isa. 40:8).

 

Cel ce crede cu adevărat,

acceptă Cuvântul lui Dumnezeu confirmat

Noi întrebăm şi Dumnezeu răspunde prin Cuvântul Lui: ce vrea să ne spună Dumnezeu prin Vechiul Testament? Ce ne-a dat Dumnezeu prin Noul Testament? Ce este credinţa adevărată şi ce este credinţa falsificată? Este creştinismul recunoscut oficial, cu multele lui biserici, Biserica lui Isus Hristos?

Oricine a cercetat acest subiect ştie că făgăduinţele date în Vechiul Testament s-au împlinit în decursul timpului de har al Noului Testament. Se ştie de asemenea că Sfânta Scriptură a fost interpretată în diferite feluri în cadrul creştinismului. Aceste interpretări încep cu primul verset din Biblie şi sfârşesc cu ultimul.

Aici va fi arătat că Dumnezeu este într-adevăr doar în Cuvântul Său original, prin care El ne vorbeşte şi de asemenea va fi dezvăluit felul în care vrăjmaşul lui Dumnezeu s-a strecurat în creştinism prin interpretări şi i-a amăgit pe oameni într-un mod cât se poate de religios. Vrăjmaşul a fost cel dintâi care a răsucit Cuvântul lui Dumnezeu atunci când a venit înaintea Evei cu argumentul: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?”, aşa cum este relatat în Gen. 3. El a semănat sămânţa îndoielii şi astfel a cauzat căderea în păcat și despărţirea de Dumnezeu. Până în ziua de azi el pune sub semnul întrebării ceea ce a spus Dumnezeu şi oferă propriile lui interpretări. El încearcă să-şi exercite influenţa oriunde poate – chiar şi în rândurile teologilor – şi hrăneşte minţile iscoditoare cărora le place să mănânce din pomul cunoştinţei chiar dacă acesta duce încă la moarte duhovnicească.

 

 

 

Dumnezeu/Elohim – DOMNUL/IAHVEH

Comparaţii folositoare

Cuvântul ebraic Elohim apare de 3526 de ori în Bibliile noastre începând cu Gen. 1:1 şi este tradus cu „Dumnezeu”, dar în Septuaginta este tradus cu „Teos”; cuvântul „IAHVEH”/IHVH este scris în Bibliile noastre de 4024 ori începând cu Gen. 2:4 şi este tradus cu „DOMNUL”, dar în Septuaginta este tradus cu „Kyrios”. Cuvântul combinat „Elohim-IAHVEH”/”DOMNUL Dumnezeu” se găseşte de 6356 de ori în Biblie.

A fost şi este clar pentru fiecare evreu că „Elohim” reprezintă pe Unicul şi Singurul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. De fapt, El Însuşi S-a prezentat în Vechiul Testament ca „Singurul”, „EU SUNT”. EL, Cel Veşnic, nu există în mai multe persoane ci El se descoperă în multe feluri (teofanii) ca și Creator, Cel ce ţine toate lucrurile, Răscumpărător, Împărat, Judecător etc. Acestea nu sunt nume, ci calităţi proprii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se numeşte „Creator”, EL este Creator. EL nu se numeşte „Împărat”, EL este Împărat. Numele LUI nu este „Judecător”, EL este Judecător. EL nu este numit „Mântuitor”, EL este Mântuitor – şi totuşi El este mereu Acelaşi.

Doar câteva exemple. În Gen. 14.19, El Însuşi se prezintă ca „El Elion” – Cel Preaînalt: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt (El Elion), Ziditorul cerului şi al pământului”.

În Gen. 17:1 El se descoperă lui Avraam ca „El Şadai” – Dumnezeul cel Atotputernic: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic (El Şadai). Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană”.

În Gen. 21:33 se vorbeşte despre „El Olam” – Dumnezeul cel Veşnic: „Avraam…a chemat acolo Numele DOMNULUI Dumnezeului celui Veşnic (El Olam)”.

În Isa. 9:5-6 găsim făgăduinţa referitoare la naşterea Fiului: „Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare (El Gibor), Părintele veşniciilor, Domn al păcii”.

Toate cuvintele ebraice care încep cu El- sau se termină cu –el mărturisesc despre Dumnezeu. La fel, toate cuvintele care încep cu Iah- sau se termină cu –iah se referă la IAHVEH, DOMNUL. Aceste lucruri sunt de o importanţă capitală şi exclud orice interpretare. De exemplu, „Emanu-el” înseamnă „Dumnezeu cu noi”; „Isra-el” = „Cel ce luptă cu Dumnezeu”; „Bet-el” = „Casa lui Dumnezeu”; „Dani-el” = „Dumnezeu este Judecător”; „Eli-iah” (Ilie) = „IAHVEH este Dumnezeu”; „Isa-iah” = „IAHVEH este Mântuirea”; „Alelu-iah” = „Slavă lui IAHVEH” etc.

Numele sfânt de legământ „IAHVEH”, aşa cum este scris în textul ebraic original, are o importanţă deosebită. Aşa cum am menţionat deja, „Elohim” a fost tradus în limba greacă cu „Theos” şi „IAHVEH” cu „Kyrios” (Domnul, în limba română). Dar aceste denumiri nu corespund în totalitate cu sensul original. Kyrios (Domnul) este un domnitor – acesta putând fi un rege sau orice alt stăpânitor – dar această denumire nu mai transmite descoperirea Numelui lui Dumnezeu, aşa cum o găsim dovedită în Ex. 6:2-3: „Dumnezeu (Elohim) a mai vorbit lui Moise şi i-a zis: «Eu sunt DOMNUL (IAHVEH). Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul cel Atotputernic (El Şadai); dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca ,DOMNUL’ (Elohim IAHVEH)»”.

Numele „IHVH”, cunoscut ca „tetragrama” este Numele sfânt de legământ al „DOMNULUI Dumnezeu” descoperit în Vechiul Testament. Era pe cale să se încheie legământul cu Israel şi de aceea DOMNUL Dumnezeu a descoperit prorocului Său Moise şi poporului Său de legământ, Numele Lui de legământ „IHVH” – „IAHVEH”.

Cel Atotputernic a spus în lege (Ex. 20): „Să nu iei în deşert Numele DOMNULUI (IAHVEH) Dumnezeului tău; căci Domnul (IAHVEH) nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui”. Acest Nume era atât de sfânt pentru Dumnezeu încât El a vrut să se asigure că poporul Său, Israel, recunoaşte sfinţenia lui. De exemplu, nu era permis să se rostească Numele DOMNULUI Dumnezeu atunci când un mort era scos din casă (Amos 6:10): „Tăcere! Căci nu trebuie să pomenim acum Numele DOMNULUI (IAHVEH)!” – căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii       (Mat. 22:32). Dar acest verset biblic din prorocul Amos a fost înţeles greşit şi răstălmăcit astfel că până în ziua de azi Numele de legământ al DOMNULUI Dumnezeu „IAHVEH” nu mai este folosit deloc de către evreii ortodocşi, ci a fost înlocuit cu „Adonai”. Cuvântul ebraic „Adon” înseamnă „împărat”, „stăpânitor” şi „suveran”. Sara l-a numit pe Avraam „Adon” (Gen. 18:12, 1Pet. 3:6). Dar Elohim-IAHVEH/DOMNUL Dumnezeu nu este doar Împărat, El este „Cel Veşnic”, „EU SUNT”, „Cel ce există prin Sine Însuşi”       (Ex. 3:14, 34:5-6 şi alte versete). „IAHVEH” este cu exactitate Numele de legământ şi răscumpărare al lui Dumnezeu descoperit în Vechiul Testament.

            Întregul plan de răscumpărare este conţinut în următoarele şapte denumiri: „IAHVEH-JIREH” înseamnă „DOMNUL va alege o jertfă pentru Sine” (Gen. 22:1-14). „IAHVEH-RAFA” înseamnă „DOMNUL vindecă” (Ex. 15:26). „IAHVEH-NISI” înseamnă „DOMNUL este Steagul meu” (Ex. 17:15). „IAHVEH-ŞALOM” înseamnă „DOMNUL este pacea mea” (Jud. 6:24). „IAHVEH-ZIDKENU” înseamnă „DOMNUL este neprihănirea noastră”       (Ier. 23:6). „IAHVEH-ŞAMA” înseamnă „DOMNUL este aici” (Ezec. 48:35). „IAHVEH-SAVAOT” înseamnă „DOMNUL oştirilor” (1Sam. 1:3).

În fiinţa Sa, Elohim/Dumnezeu Cel nevăzut este Duh    (Ioan 4:24), nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1:18, 1Ioan 4:12) şi El a fost ascuns în veşnicie în plinătatea Lui de Duh, Lumină şi Viaţă (1Tim. 1:7). La începutul timpului El S-a descoperit într-un chip vizibil ca IAHVEH (DOMNUL). EL a vorbit şi a adus la existenţă prin Cuvântul Său Atotputernic toate lucrurile din creaţia naturală şi supranaturală. În acest chip vizibil a păşit şi în grădina Eden.

Prima „mărturisire de credinţă” care ne-a fost lăsată în Sfânta Scriptură este „Șema Israel” şi a venit din gura DOMNULUI Dumnezeu când El a vorbit poruncitor: „Ascultă, Israele! DOMNUL Dumnezeul nostru este singurul DOMN”. (Deut. 6:4-9). În          Mar. 12:29 avem confirmarea din gura DOMNULUI şi Răscumpărătorului nostru: „Ascultă, Israele! DOMNUL Dumnezeul nostru este singurul DOMN”.

            În crezul original este spus:

            IAHVEH Elohim IAHVEH Echad – IAHVEH/DOMNUL este Dumnezeul nostru; IAHVEH/DOMNUL este UNUL SINGUR!

            Acesta mărturiseşte despre adevărata credinţă în Singurul şi Adevăratul Dumnezeu. Chiar dacă Cel Veşnic S-a descoperit în diferite feluri şi anume ca și Creator, Răscumpărător, Împărat, Judecător, El rămâne Veşnic Acelaşi, lângă care nu mai este vreun altul. „Eu sunt DOMNUL, şi nu mai este altul, afară de Mine nu este Dumnezeu”. (Isa. 45:5-6). „Eu sunt DOMNUL Dumnezeul tău…Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. (Ex. 20:2-3).

 

Îndeplinirea planului lui Dumnezeu de mântuire

în Noul Testament

Pentru a duce la îndeplinire planul Său veșnic de mântuire a omenirii, Dumnezeu Însuși S-a descoperit de la începutul Noului Testament ca Tată în Fiul și prin Duhul Sfânt în Isus Hristos (în limba ebraică: „Iahșua HaMașiach”), Unsul lui Dumnezeu. Numele de legământ nou-testamentar Iahșua” provine din Numele vechi-testamentar „IAHVEH” și conține în el însuși acest Nume. Cuvântul ebraic „iașa” înseamnă „a mântui” (Ex. 14:30). Noi trebuie să comparăm Ioel 2:32: „Oricine va chema Numele DOMNULUI (IAHVEH) va fi mântuit…” cu Fapte 2:21: „Oricine va chema Numele DOMNULUI (Iahșua) va fi mântuit” și cu Rom. 10:13: „Fiindcă «oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit»”. IAHVEH al Vechiului Testament este Iahșua al Noului Testament. Textul în limba ebraică sună astfel: „…şi-I vei pune numele IAHȘUA, pentru că El va mântui (iașa) pe poporul Lui de păcatele sale”.(Mat. 1:21). IAHȘUA înseamnă „IAHVEH-Mântuitor”. Din nefericire, nici semnificația acestui Nume de legământ nou-testamentar în care Dumnezeu Însuși ni S-a descoperit ca Tată în Fiul n-a fost recunoscută întotdeauna avându-se în vedere planul de mântuire.

Este necesară descoperirea prin Duhul Sfânt pentru a recunoaște această taină de necuprins și inexplicabilă în care suntem și noi incluși. Mai întâi se aplică tuturor oamenilor următoarele cuvinte: „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte”. Cu toate acestea, apostolul a putut mărturisi: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.(1Cor. 2:10-15).

Înainte ca Răscumpărătorul să-Și poată împlini misiunea și să ne răscumpere, El a trebuit să fie născut în această lume ca Fiu, într-un trup de carne:

„Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”.(Gal. 4:4).

„Iar naşterea lui Isus Hristos a fost aşa…, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt”. (Mat. 1:18).

„…căci ce S-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt”.       (Mat. 1:20).

„Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise DOMNUL prin prorocul care zice: «Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele ,Emanuel’» care, tălmăcit, înseamnă: «Dumnezeu este cu noi»”. (Mat. 1:22-25,       Isa. 7:14).

„Îngerul i-a răspuns: «Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu»”. (Luca 1:26-38).

Iată mărturia Elisavetei care a fost umplută cu Duhul Sfânt: „Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?”. (Luca 1:43) – nu „mama lui Dumnezeu”.

Noi am primit informații clare și precise referitoare la nașterea Fiului lui Dumnezeu. Iată cum a vestit-o îngerul păstorilor aflați pe câmp: „Astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, DOMNUL”. (Luca 2:11).

În Cuvântul lui Dumnezeu Îl găsim pe DOMNUL și Răscumpărătorul nostru descris prin patru titluri semnificative de „Fiu”: ca Fiul lui Avraam, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului.

Ca Fiu al lui Avraam (Mat. 1:1) El „va moșteni lumea” (Rom.4:13).

– și cei răscumpărați sunt rânduiți să fie moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Isus Hristos (Rom. 8:17).

Ca Fiu al lui David (Mat. 1:1b), El este „Împăratul”       (Luca. 1:32, Ioan 18:37).

– și cei răscumpărați sunt rânduiți să împărățească împreună cu El (Apoc. 5:10).

Ca Fiu al Omului, El este „Prorocul” pe Care Moise L-a anunțat dinainte (Deut. 18:15-19), iar Petru a întărit în Fapte 3:22-24: „Şi oricine nu va asculta de Prorocul acela va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul norodului”.

Ca Fiu al lui Dumnezeu, El este „Răscumpărătorul”, prin Care cei răscumpărați au primit înfierea ca fii și fiice ale lui Dumnezeu: „…pentru ca să căpătăm înfierea”. (Gal. 4:4-9).

Privitor la această temă, apostolul a scris: „Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi. Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru, prin care am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate neamurile”. (Rom. 1:1-5).

După trup, Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, a venit din sămânța lui David (Mat. 1:1-17, Luca 3:23-38) și ne-a împăcat cu Dumnezeu „prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină”.          (Col. 1:22). „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său”. (Ef. 1:7). Prin moartea Lui ispășitoare, El ne-a dăruit împăcarea cu Dumnezeu: „Că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări”. (2Cor. 5:14-21). El a murit „pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul”. (Evr. 2:14). Prin învierea Sa, ni s-a dat biruința asupra morții și nemurirea.

„Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor… Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale… Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi”.                      (1Cor. 15:21, 25, 28).

Toți răscumpărații o vor trăi la revenirea DOMNULUI: „Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire…”, atunci cei răscumpărați vor striga: „«Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?»…Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!”. (1Cor. 15:51-57). Amin.

Niciodată nu S-a împărțit Singurul Dumnezeu în „trei persoane veșnice și atotputernice”. Niciodată nu vorbește Sfânta Scriptură despre un Dumnezeu „triunic”, despre o „trinitate” sau o „dualitate”; ea spune doar că Însuși Tatăl s-a descoperit în Fiul pentru mântuirea noastră. Noul Testament mărturisește doar despre Unicul și Singurul Dumnezeu: „..slava care vine de la singurul Dumnezeu…”.        (Ioan 5:44); „…să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat”. (Ioan 17:3); „…deoarece Dumnezeu este Unul singur…”. (Rom. 3:30); „…pe când Dumnezeu este unul singur”. (Gal. 3:20); „A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu…”. (1Tim. 1:17); „Căci este un singur Dumnezeu…”. (1Tim. 2:5). „«Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul», zice Domnul Dumnezeu, «Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic»”. (Apoc. 1:8).

O adevărată şi atotcuprinzătoare mărturisire de credinţă a apostolilor este scrisă doar în Biblie şi a fost stabilită pentru Biserica DOMNULUI o dată pentru totdeauna:

„Este un singur DOMN, o singură credinţă, un singur botez. Este UN SINGUR Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi”. (Ef. 4:5-6).

„Şi, fără îndoială, mare este taina evlaviei… «Cel ce (Dumnezeu) a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă»”. (1Tim. 3:16).

După ce a devenit om, conform planului de mântuire, DOMNUL este arătat lângă Dumnezeu ca Răscumpărător în îndeplinirea însărcinărilor Sale. El este Mijlocitorul: „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos”. (1Tim. 2:5);

El este şi Apărătorul (Avocatul):Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (Apărător, Avocat), pe Isus Hristos, Cel Neprihănit”. (1Ioan 2:1).

El este şi Mare Preot: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică”. (Evr. 9:11-12).

 

Merită să ne gândim la acest lucru

În cei 4000 de ani de la Adam la Hristos, nimeni nu a vorbit unui Tată din ceruri – nici Avraam, nici Moise nici vreun alt proroc – şi cu atât mai puţin unui Fiu al lui Dumnezeu. La fel, n-a existat în cer nicio convorbire între Tată şi Fiu. Mai târziu, lucrurile care din punctul de vedere trinitarian erau înţelese greşit, au dus la răstălmăcirea Scripturilor, cum a fost cazul cu afirmaţia: Să facem om…”, (Gen. 1:26) şi la fel cea din Gen. 11:7, unde DOMNUL a spus: Haidem! să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!”.

DOMNUL Dumnezeu nici n-a vorbit cu Sine Însuși şi nici nu s-a adresat unei alte persoane divine, ci El s-a adresat îngerilor care Îl înconjurau. Vedem acest lucru confirmat de multe ori, ca de exemplu în 2Cro. 18:18-22 unde DOMNUL vorbeşte cu oştirea cerească aflată la stânga şi la dreapta Sa. În Isa. 6:1-13, Domnul a vorbit serafimilor care-L înconjurau: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?”. (vers. 8). EL l-a întrebat şi pe Iov: „Unde erai tu când am întemeiat pământul?…Atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?”. (Iov. 38:4+7).

DOMNUL a devenit ca unul din noi atunci când a luat chip de om ca Fiu al lui Dumnezeu: „S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor”. (Fil. 2:7). EL Şi-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor noastre: „Căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”. (Mat. 26:28), a încheiat noul legământ cu noi şi ne-a dăruit înfierea: „Şi, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său”. (Gal. 4:4-7).

Este bine de știut că DOMNUL/IAHVEH al Vechiului Testament este ACELAȘI DOMN/IAHȘUA al Noului Testament. Începând din grădina Eden, Dumnezeul cel Veșnic și nevăzut S-a descoperit de-a lungul întregului Vechi Testament într-un chip vizibil ca DOMNUL. EL l-a vizitat pe Avraam însoțit de doi îngeri: „DOMNUL i S-a arătat la stejarii lui Mamre… Avraam a ridicat ochii şi s-a uitat: şi iată că trei bărbaţi stăteau în picioare lângă el”. (Gen. 18:1-2). DOMNUL a rămas să vorbească cu Avraam (vers. 17), iar cei doi îngeri s-au dus la Sodoma (cap.19). Iacov la rândul său L-a văzut deasupra scării care ajungea până la cer: „Şi DOMNUL stătea deasupra ei şi zicea: «Eu sunt DOMNUL Dumnezeul tatălui tău Avraam  şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat ţi-l voi da ţie şi seminţei tale»”. (Gen. 28:12-15). EL S-a arătat lui Moise în rugul aprins (Ex. 3) și apoi El Însuși S-a descoperit întregului popor al lui Israel în stâlpul de nor și de foc (Ex. 40:34-38). Lui Moise i-a vorbit chiar față în față (Deut. 34:10). Prorocul Mica L-a văzut pe DOMNUL pe scaunul Lui de domnie (1Împ. 22:19), la fel și prorocul Isaia (Isa. 6). Apostolul Ioan, de asemenea, L-a văzut pe scaunul Lui de domnie: „Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva”. (Apoc. 4:2). Ceea ce au văzut toți aceștia nu era o a doua persoană, ci Dumnezeu care este Duh era descoperit într-un chip vizibil ca DOMNUL.

În Noul Testament, Dumnezeu Însuși S-a descoperit pe pământ ca Tată ceresc în singurul Lui Fiu născut. Ca Fiu, El a spus: „Eu am ieșit de la Tatăl…”. Ucenicii au recunoscut: „…de aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu”. (Ioan 16:28-30). După ce a săvârșit lucrarea Sa de mântuire, El S-a așezat la dreapta lui Dumnezeu ca Fiu al Omului (Mat. 26:63-64): „…Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru…”. (Ioan 20:17). Acest lucru a fost spus dinainte în Ps. 110:1: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale”. (Mat. 26:64, Luca 22:69; vedeți și Evr. 1:13, 2:7-8 și altele). Ca DOMN – nu ca Fiu – El a putut spune: „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, SUNT EU”. (Ioan 8:58).

EU SUNT vorbește în Vechiul și Noul Testament:

„Eu sunt DOMNUL, Sfântul vostru, Făcătorul lui Israel, Împăratul vostru”. (Isa. 43:15).

„Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale”. (Isa. 43:25).

„Ascultă-Mă, Iacove! Şi tu, Israele, pe care te-am chemat! Eu, Eu sunt Cel Dintâi şi tot Eu sunt şi Cel din Urmă”. (Isa. 48:12).

„«Atunci un Împărat tot eşti!», I-a zis Pilat. «Da, a răspuns Isus. «Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu»”. (Ioan 18:37).

Această denumire „EU SUNT” se găsește de repetate ori în Evanghelia lui Ioan: „EU SUNT Pâinea vieții; EU SUNT Lumina lumii; EU SUNT Păstorul cel bun; EU SUNT Învierea; EU SUNT Calea, Adevărul și Viața”.

„«Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul», zice Domnul Dumnezeu, «Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic»”. (Apoc. 1:8).

„Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Începutul şi Sfârşitul”. (Apoc. 22:13).

 

O comparație decisivă

Mărturia Vechiului și Noului Testament cu privire la Isus Hristos, Mântuitorul nostru este într-o armonie desăvârșită. În opoziție cu aceasta, în catehism și în multe cărți teologice găsim mărturii de credință formulate de oameni. Apostolul Ioan o spune clar și răspicat: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum”. (1Ioan 4:2-3). La tema aceasta a mărturisirii lui Hristos, Fiul, el ajunge la punctul culminant și întreabă: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul (Unsul)? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul”. (1Ioan 2:22). Cuvântul „anti” înseamnă „împotriva, contrar, în loc de”. Se referă la duhul lui antihrist și anume duhul care lucrează în opoziție cu Hristos și la antihrist, cel care este sub influența unui duh greșit. Fiecare învățătură contrară învățăturii lui Hristos din Biblie, așa cum a fost vestită de Duhul lui Dumnezeu, este antihristică, este îndreptată împotriva Lui și ne desparte de Dumnezeu – de pomul vieții (Apoc. 22:19).

Dacă luăm seama la avertizarea apostolului că orice duh care nu-L mărturisește pe Isus Hristos în mod biblic, adică spune că Fiul a venit în trup, nu este de la Dumnezeu, atunci se ridică următoarea întrebare: cum rămâne cu toți aceia care mărturisesc că Fiul – a Cărui naștere din fecioară a fost anunțată în Isa. 7:14 și Care s-a născut în Betleem așa cum a fost prezis în Mica 5:2 – este a doua persoană veșnică a dumnezeirii și care de fapt nu se găsește nicăieri în Biblie? Apostolul Ioan a trebuit să întărească: „…orice duh care nu mărturisește că Isus Hristos a venit în trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist…”. (1Ioan 4).

Formularea crezului bisericii, așa cum a fost creat la Niceea în 325 și apoi extins în 381 la Constantinopol nu corespunde cu mărturia care ne-a fost lăsată în Sfânta Scriptură. De exemplu, în crez se spune: „…singurul Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de veșnicii, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, de-o ființă cu Tatăl”. Ar fi fost născut Fiul în ceruri, ca Dumnezeu din Tatăl, înainte să înceapă timpul, adică în veșnicie? Această formulare este total greșită.

Prin această formulare nu este cu putință să fie desemnat Hristos, Fiul, Unsul. De fapt Sfânta Scriptură spune în Ps. 2:7: „Tu ești fiul Meu, astăzi te-am născut”. Dar veșnicia nu are niciun astăzi și niciun mâine: ea a fost și va fi întotdeauna. Îngerul Gavril a venit din cer și a anunțat nașterea Fiului pe pământ. El i-a spus fecioarei Maria: „Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele ISUS (Iahșua)”. (Luca 1:31).

Crezul: „Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și Duhul Sfânt este Dumnezeu; Tatăl este veșnic, Fiul este veșnic și Duhul Sfânt este veșnic” este total nebiblic și în cele din urmă antihristic. Există un Singur Dumnezeu veșnic: „…din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!”. (Ps. 90:2). Formulările „Dumnezeu Fiul” şi „Fiul veșnic” nu se găsesc nici măcar o dată în Biblie, la fel nici „Dumnezeu Duhul Sfânt”. În Biblie se vorbește doar despre Fiul lui Dumnezeu și despre Duhul Sfânt. Duhul Sfânt nu este o a treia persoană ci este Duhul lui Dumnezeu, Cel care se mișca la început peste fața apelor (Gen. 1:1) și este menționat de 378 de ori în Biblie ca „Ruach IAHVEH”, fiind revărsat peste Biserica nou-testamentară în ziua Cincizecimii (Fapt. 2). De-abia în anul 381 la Sinodul de la Constantinopol a fost declarat Duhul Sfânt ca a treia persoană din dumnezeire. Așa zisul „crez apostolic” nu este nici apostolic și nici biblic. Doar ceea ce își are originea la apostoli, poate fi apostolic și doar ceea ce este scris în Biblie este biblic: „Totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi”. (1Cor. 8:6). Singurul Dumnezeu S-a descoperit ca DOMN – Tatăl în Fiul.

N-ajută niciunei biserici să accentueze în crezul ei cuvintele din Ef. 4:5, „Un DOMN, o credință, un botez”, dacă este mărturisit un DOMN total diferit, este învățată o credință total diferită și este practicat un botez total diferit de cele din Sfânta Scriptură.

Disputa teologică din cel de-al treilea secol creștin a apărut doar din cauză că mintea omenească a încercat să-L descrie pe Dumnezeu ca să-L poată înțelege și să poată explica descoperirea Tatălui în Fiul, chiar dacă este scris: „…nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”.           (Mat. 11:25-27, Luca 10:21-22). Apostolii și prorocii nu au discutat niciodată despre dumnezeire pentru că ceea ce i-a spus DOMNUL lui Petru, era valabil și pentru ei: „…nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”.          (Mat. 16:16-19).

Adevărata mărturisire de credință a singurei și adevăratei Biserici, care este stâlpul și temelia adevărului (1Tim. 3:15) poate fi găsită doar în Biblie. Doar în ea ni se spune cine este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Mărturisirea de credință veșnică, biblică și apostolică a fost definită de Dumnezeu însuși. La urma urmelor, este vorba despre răscumpărare și viața veșnică: „Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa”. (1Ioan 5:11-12).

Este o trăire a mântuirii pe care oricine o poate avea personal prin harul Lui. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”. (Ioan 1:12).

„Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică”. (1Ioan 5:20). Amin, da, Amin!

Pentru adevărata Biserică a lui Isus Hristos, care nu este o organizație ci un organism viu, sunt valabile doar învățăturile biblice așa cum sunt ele scrise în Sfânta Scriptură. În Biserica Sa, poate fi crezut și învățat doar ceea ce a fost stabilit în veșnicul Testament, pentru că nimic nu se poate schimba sau adăuga la acesta (Gal. 3:15, Apoc. 22:18-21). „Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”. (Gal. 1:8).

Oricine a primit o chemare divină directă cum au primit la început apostolii Petru, Ioan, Iacov și Pavel va putea și va sta doar de partea lui Dumnezeu și a Cuvântului Său. La fel, cei ce sunt în slujba unei biserici vor susține ceea ce este crezut, învățat și practicat acolo, cum ar fi mărturisiri de credință și dogme care au fost decise în sinoade începând cu secolul al patrulea după Hristos. Chiar și după Reformă, toate noile denominațiuni înființate și-au stabilit propriile lor învățături care nu sunt întotdeauna conforme cu cele din Biblie. În prezent sunt peste două miliarde de creștini declarați în toată lumea, divizați în biserica catolică, ortodoxă, protestantă și anglicană, cât și într-un mare număr de biserici diferite mai mici.

 

Tragica dezvoltare în creştinismul oficial recunoscut

Desigur, oricine poate decide pentru sine ce şi pe cine să creadă. În cele ce urmează va fi arătată dezvoltarea tragică din cursul istoriei bisericii.

În creştinismul primar vestirea era biblică. Apostolii fuseseră învăţați de DOMNUL Însuşi şi erau sub călăuzirea Duhului Sfânt. Primii creștini erau o inimă și un suflet. Biserica primară nu era o organizaţie, ci un organism viu. Dumnezeu Însuşi pusese în Biserica Sa apostoli, proroci, evanghelişti, învăţători şi păstori (1Cor. 12,  1Cor. 14, Ef. 4 şi altele). Comunităţile locale care au luat naştere, cu bătrâni şi diaconi, erau independente şi fără amestec politic. Totuşi, creşterea rapidă a adunărilor creştine era văzută de unii oameni importanţi din vechiul Imperiu Roman ca o ameninţare la adresa religiei tradiţionale şi a ordinii sociale. Astfel au început persecuţiile în timpul lui Nero (anul 56 d. Hr.) care apoi s-au extins şi au crescut în intensitate în primul secol.

După ultimele persecuţii îngrozitoare ale creştinilor din timpul împăratului Diocleţian (284-305 d.Hr), creştinismul a fost recunoscut oficial de stăpânirea romană în anul 313 prin împăratul Constantin. Atunci creştinismul, care începuse să decadă, a pornit să se conformeze intereselor imperiale. Cu un an înainte, împăratul Constantin și-a însuşit titlul de „Pontifex Maximus”, conducător al statului şi al bisericii. Astfel a venit la existenţă „biserica de stat” în Imperiul Roman.

În anul 380, împăratul Teodosiu I a declarat religia trinitară ca fiind religia oficială de stat şi nu numai numeroasele direcţii creştine ci toţi cetăţenii Imperiului Roman au fost obligați să o recunoască. S-a proclamat: „Nu există mântuire în afara bisericii!” şi „Numai cine are biserica drept mamă, Îl poate avea pe Dumnezeu ca Tată”. Ce avea a face această dezvoltare motivată politic şi religios a bisericii de stat, cu Biserica lui Isus Hristos? Nimic, absolut nimic!

Titlul de „Pontifex Maximus”, care a fost dat la început marelui preot păgân din Roma antică, a fost transferat mai întâi împăraţilor romani şi mai târziu papilor. Papa Leon cel Mare (440-461 d. Hr.) a fost primul episcop al Romei care şi-a însuşit acest titlu. Întâietatea papei şi dominaţia bisericii catolice în general sunt bazate pe pretenţia că Isus a zidit biserica pe apostolul Petru, căruia El i-a dat cheile împărăţiei cerurilor şi că Petru ar fi fost chiar primul episcop al Romei şi astfel primul papă.

Spunând aceasta, ei se referă la cuvintele lui Isus: „…pe această piatră voi zidi Biserica Mea…”. Dar nu există teolog care să nu cunoască faptul că în Mat. 16:18 sunt folosite două cuvinte diferite. DOMNUL nostru a spus: „…tu eşti Petru…” (petros = o piatră, sau un fragment de stâncă). Iar El nu a spus „pe tine voi zidi Biserica Mea” ci „…pe această piatră (petra = stâncă masivă) voi zidi Biserica Mea…”. Cum este posibil să se pretindă că Petru ar fi stânca pe care s-a fondat biserica?

Desigur, Biserica a fost zidită pe Hristos, Stânca mântuirii, Piatra de colţ, aşa cum mărturiseşte apostolul Petru în 1Pet. 2:4-8: „Căci este scris în Scriptură: «Iată că pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine»”. Referindu-se la Biserica biblică, Pavel a scris în Ef. 2:20: „…fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”.

Din însărcinarea lui Dumnezeu, el a mai scris „După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos”. (1Cor. 3:10-11).

În singura şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care este formată din cei răscumpăraţi, Isus Hristos este Capul (Ef. 4:15). De fapt, Însuşi DOMNUL şi Răscumpărătorul nostru a spus; „Eu voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”.          (Mat. 16:18) – nu multe biserici, ci „Biserica Mea”. Aceasta se referă la turma cea mică a adevăraților credincioși (Luca 12:32) pentru care Și-a dat viața Bunul Păstor și oile Lui ascultă doar glasul Lui        (Ioan 10).

Apostolul Simon Petru nu a fost niciodată la Roma – aceasta este o legendă inventată cu un anumit scop. Mai degrabă poate fi vorba despre un vrăjitor, Simon Magul, care a impresionat în mod deosebit Senatul roman. Conform Fapte cap. 18, împăratul Claudiu, care a domnit între anii 41 – 54, i-a izgonit pe toți evreii din Roma, printre ei aflându-se și soții Acuila și Priscila. Apostolul Petru nu a scris epistola din Roma, ci din Babilon, orașul situat pe râul Eufrat (1Pet. 5:13) ale cărui ruine se mai găsesc și azi la 92 km de Bagdad în Irak. Călătoriile misionare ale lui Petru și ale lui Pavel sunt descrise în cartea Faptele apostolilor. Pavel a stat de mai multe ori la Roma în timpul călătoriilor sale – o dată a stat chiar doi ani (Fapt. 28:30) – dar el nu l-a salutat pe Petru în epistola sa adresată comunității locale de acolo, deși a menționat 27 de persoane pe nume (Rom. 16).

Mai târziu, și aceste cuvinte ale lui Isus „Celor ce le veți ierta păcatele,  vor fi iertate” (Ioan 20:23) au fost complet răstălmăcite. Pe timpul apostolilor, iertarea nu se făcea printr-o lucrare religioasă aflată la discreția unui preot, ci era oferită în dar prin predicarea lui Isus Hristos Cel răstignit, care ca Miel al lui Dumnezeu a ridicat păcatele lumii. Însărcinarea apostolică dată de DOMNUL după înviere a fost: „…să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor…”. (Luca 24:47, Fapt. 13:38).

Prima predică ţinută în ziua Cincizecimii, după revărsarea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii nou-testamentare în Fapte cap. 2, a atins puternic pe mulţi ascultători, „ei au rămas străpunşi în inimă”, ceea ce i-a făcut să întrebe: „«Fraţilor, ce să facem?». «Pocăiţi-vă», le-a zis Petru, «şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh». Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete”. (Fapt. 2:37-41).

Cu referire la răscumpărarea isprăvită, apostolul Petru a scris: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. (1Pet. 1:18-19). Apostolul şi toţi adevărații slujitori ai lui Dumnezeu au predicat Evanghelia, şi anume iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu, astfel că puteau spune celor ce credeau: „Păcatele vă sunt iertate în Numele Lui”. Celor ce nu credeau, păcatele le erau ţinute în seamă (Mar. 16:16, Ioan 20:23). Din nefericire, Cuvântul lui Dumnezeu a fost răstălmăcit de multe ori şi fiecare învăţătură şi practică au fost schimbate. Toate interpretările au apărut din cauza înţelegerii greşite a unor versete. Conform rânduielii divine din planul de mântuire, fiecare temă şi fiecare învăţătură biblică trebuie să fie bazate pe două, trei sau mai multe mărturii din Sfânta Scriptură (2Cor. 13:1).

 

 

O cale spre nenorocire

Părinţii bisericii care au venit din păgânism erau mai mult sau mai puţin sub influenţa idolatriei şi superstiţiei eleniste. Este clar că nu cunoşteau sau nu acceptau Vechiul Testament şi de aceea au interpretat Noul Testament conform propriei lor înţelegeri. Ei i-au defăimat pe evrei, aceştia neputând accepta învăţătura lor trinitară, numindu-i astfel ucigaşi ai lui Hristos şi ai lui Dumnezeu, i-au persecutat şi i-au blestemat folosind nou inventata formulă trinitară „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Deja în anul 321 li s-a interzis prin lege să ţină sabatul pe care Însuşi Dumnezeu li-l poruncise: „Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat”.                (Ex. 31:12-18) Unele din sinagogile lor au fost transformate în cocini. Acesta a fost începutul anti-semitismului, semănat de biserică şi care a rămas până în zilele noastre. De-a lungul secolelor anti-semitismul a explodat prin pogromuri, iar apogeul îngrozitor a fost atins prin Holocaustul din „al Treilea Reich”, între anii 1933-1945.

„În cinstea trinităţii” au fost comise cele mai crude crime împotriva multor oameni de diferite credinţe. Milioane de oameni au murit în numele „Dumnezeului triunic” în cele şapte Cruciade (între anii 1096 – 1270 d. Hr.). Pe 27 noiembrie 1095, papa Urban al II-lea a chemat la alungarea „necredincioşilor” din Ierusalim şi cucerirea locurilor sfinte, iar oamenii au strigat: „Deus lo vult!” (Dumnezeu o vrea). Prin mâna cruciaţilor a început un masacru uriaş în vinerea de 15 iulie 1099 în Ierusalim: până la 80.000 de musulmani, evrei şi alţii au fost ucişi de cruciaţi – şi totul spre „slava Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt!”.

Obiectivul principal al cruciaţilor era să pună capăt stăpânirii musulmane din Ierusalim şi să instituie puterea bisericii. Pretextul lor era îngrijorarea pentru „Biserica Sfântului Mormânt” din centrul oraşului. De fapt, mormântul gol al lui Hristos este situat în afara oraşului; aşa a scris evanghelistul Ioan: „În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni”. (Ioan 19:17+41, Mat. 27:32). În acel timp ei voiau să instituie o nouă ordine mondială creştină, având „Regatul Ierusalimului” sub conducerea lui Godefroy de Bouillon.

În tabelul de mai jos vedem numărul mare de morţi chiar şi din rândurile cruciaţilor. În coloana din mijloc este dat numărul celor ce au plecat cu fiecare Cruciadă, iar în ultima sunt cei ce au rămas după ajungerea în Ţara Sfântă.

            Cruciada Plecați spre

Țara Sfântă

Ajunşi în

Ţara Sfântă

  1. Cruciada 1096-1099)
  2. Cruciada (1147-1149)
  3. Cruciada (1189-1192)
  4. Cruciada (1202-1204)
  5. Cruciada (1228-1229)
  6. Cruciada (1248-1254)
  7. Cruciada (1270)
330.000

240.000

350.000

30.000

70.000

25.000

25.000

 40.000

90.000

280.000

60.000

10.000

10.000

                                     Total 1.070.000 490.000

 

(Sursa: Alfred Läpple, Illustrierte Geschichte der Kirche)

 

Sunt diferite estimări ale numărului celor ucişi între secolele al XIII-lea şi al XVIII-lea, care au căzut victime aşa-zisei „Sfinte Inchiziţii”; în orice caz, se numără cu miile. După ce mulţi evrei din toată Europa au fost arşi pe rug şi mulţi alţii au fugit, toţi cei ce nu au vrut să se convertească la catolicism au trebuit să părăsească Spania până la 31 iulie 1492. După aceea, Spania catolică a fost declarată a fi „fără evrei”.

Masacrul de „Sfântul Bartolomeu” din noaptea de 23 spre 24 august 1572 a fost începutul uciderii a mii de hughenoţi din Franţa. În timpul Contrareformei din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, care datează din vremea lui Ignaţiu de Loyola (1491-1556), mii de protestanţi au fost izgoniţi din ţările lor şi mulţi şi-au pierdut viaţa. Se repeta într-una: „Nu este salvare în afara bisericii”. Cum poate o biserică pătată cu atâta sânge să se refere la Hristos şi Dumnezeul dragostei? La ce oraş se poate referi Apoc. 18:24: „Pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ”? Aceasta a fost întrebarea pusă de predicatorii trezirilor.

La o privire mai atentă, nimic din ceea ce este în biserica de stat, care a venit la existență în secolul al IV-lea în Imperiul Roman, nu mai este în concordanță cu Dumnezeu sau Cuvântul Lui și cu Biserica primară. După Marea Schismă din 1054 au apărut două biserici distincte, una oriental grecească și alta occidental-latină, care mai târziu au dat naștere Bisericii Catolice și bisericilor Ortodoxe. Ambele și-au format propriile lor tradiții fără să se țină de Biblie și de ceea ce au vestit, învățat și practicat Petru, Iacov și Pavel ca apostoli însărcinați de Dumnezeu. De exemplu, apostolii nu au beatificat sau canonizat pe cei morți. La fel, DOMNUL Însuși a adresat cuvântările Lui, inclusiv fericirile din predica de pe munte (Mat. 5), doar celor vii: „Dar ferice de ochii voştri că văd; şi de urechile voastre că aud!” (Mat.13:16).

În Sfânta Scriptură, legătura cu morții este interzisă cu desăvârşire (Lev. 19:31). Maria și-a îndeplinit sarcina ei deosebită prin nașterea lui Isus Hristos și este menționată pentru ultima dată în Fapt. 1:14, atunci când s-a aflat printre cei 120 care așteptau în Ierusalim revărsarea Duhului Sfânt. Pentru Biserica lui Isus Hristos ea nu este nici mijlocitoare și nici apărătoare iar salutul „Plecăciune, Maria!” nu a fost spus niciodată în zilele de început ale creștinismului. Sfânta Scriptură mărturisește doar despre înălțarea la cer în trup a Răscumpărătorului (Luca 24:50-52, Fapt. 1:11), dar nu despre o înălțare a Mariei.

 

Botezul în apă

Un lucru este sigur: acolo unde nu este descoperire divină, nu este nici orientare biblică, fapt care duce la discuții și interpretări. Așa este cu toate temele biblice, chiar și cu botezul în apă. De ce începând cu secolul al IV-lea nu se mai face botezul așa cum l-au făcut Petru în Ierusalim (Fapt. 2:38), Filip în Samaria (Fapt. 8:16) și Pavel în Efes (Fapt. 19:5)? Din cauză că părinții bisericii nu au înțeles că este vorba despre Numele în care se afla mântuirea lui Dumnezeu (Fapt. 4:12)  şi în care toți credincioșii vor fi botezați. Pentru că aveau o înțelegere greșită despre Dumnezeu, au schimbat porunca de botez dată de DOMNUL nostru în Mat. 28:19 într-o lucrare oficială trinitară care nu are absolut nimic a face cu înțelesul original, dar care este practicată până în ziua de azi.

Botezul biblic este precedat de predicarea Cuvântului, deoarece credința vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu                  (Fapt. 2, Rom:10:16-17 și alte vers.). Iată cum a poruncit DOMNUL în marea trimitere: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit…”. (Mar. 16:15-16). Cel ce se botează confirmă ca om credincios că a primit iertarea păcatelor lui.

Istoria critică a bisericii a dovedit că versiunea originală a marii trimiteri din Mat. 28:19 sună astfel: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Meu (onto onomati mou). Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”. Așa este scris în nota de subsol a ediției bilingve greco-germane a Noului Testament (Novum Testamentum Graece Et Germanice) publicat de editura Nestle-Aland, ediția 1973. Versiunea cunoscută în toată lumea și care este folosită de obicei în toate bisericile la îndeplinirea actelor de cult sau ceremonii „în Numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”, nu se găsește în niciun manuscris original. Aceasta este concluzia cercetării critice a Bibliei. În traducerea lui Martin Luther, stă scris în nota de subsol la Mat. 28:19: „ Formularea exactă este «Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt»”. Înainte să putem boteza în Numele în care Dumnezeu Însuși S-a făcut cunoscut ca Tată în Fiul și prin Duhul Sfânt, acest Nume trebuie să ne fie descoperit. În cele mai uzuale traduceri germane ale Bibliei este scris de asemenea: „Botezându-i în Numele…”! Exact aceasta au făcut apostolii. Formula trinitară nu este folosită niciodată în Biblie, nici măcar o dată! Găsim confirmat acest lucru în „Traducerea interliniară” greco-germană:

În prima sa predică din ziua înființării Bisericii nou-testamentare, Petru n-a dat prea multe explicații despre botez. Pentru el era clar și știa exact cum trebuie făcut botezul, căci auzise cuvintele originale din gura Învățătorului. De aceea el a acționat conform marii trimiteri date de Răscumpărătorul înviat și a poruncit ca toți credincioșii să fie botezați în Numele Domnului Isus Hristos     (Fapt. 2:37-41).

Cu următoarea ocazie, el a predicat din nou iertarea păcatelor: „Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor”. (Fapt. 10:43), iar imediat după aceea și botezul: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”. (vers. 47). „Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos”. (vers. 48). Chiar şi ucenicii lui Ioan Botezătorul au fost botezaţi din nou după ce au crezut în Isus Hristos în urma auzirii Cuvântului vestit prin Pavel: „Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei, şi vorbeau în alte limbi şi proroceau”. (Fapt. 19:5-6). Apostolii şi toţi din creştinismul primar au înţeles că este vorba despre Numele în care se află mântuirea lui Dumnezeu şi în care vor fi botezaţi toţi credincioşii.

Credinţa, botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt formează o unitate. La botezul în apă cel devenit credincios mărturiseşte decizia lui pentru Hristos, iar la botezul cu Duhul Sfânt Dumnezeu Însuşi mărturiseşte celui credincios: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”.    (1Cor. 12:13).

Istoria internaţională a bisericii mărturiseşte în unanimitate că de la început şi până în secolul al III-lea, botezul a fost făcut numai în Numele DOMNULUI Isus Hristos, printr-o singură scufundare. Adresându-se credincioşilor din Roma, apostolul a scris: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui (şi anume prin scufundare = baptisimo), am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. (Rom. 6:3-4). „Fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez…”. (Col. 2:12).

În Fapte 8:38 ni se spune: „A poruncit să stea carul, s-au coborât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen”. În acelaşi fel boteza şi Ioan Botezătorul în râul Iordan (nu stând lângă râul Iordan): „De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea, cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El”. (Mat. 3:16).

În anul 337, când împăratul Constantin era pe patul de moarte în palatul din Ankyron, episcopul Eusebiu l-a stropit de trei ori cu apă pe frunte folosind formula trinitară. A fost acesta un botez? Prin acest act, se spune că împăratul Constantin ar fi devenit creştin, chiar dacă el s-a închinat la zeul soarelui Sol, până la moartea lui. Formula trinitară a fost adăugată de părinţii bisericii orbi duhovniceşte în perioada când s-a format învăţătura trinitară. Formula trinitară a fost o adăugare perfectă la inventata învăţătură trinitară cu scopul de a o face credibilă. Acesta este „crezul roman de botez”.

Dacă părinţii bisericii din secolul al III-lea şi al IV-lea şi toţi teologii care au urmat, ar fi îndeplinit porunca de botez aşa cum a făcut-o Petru în ziua Cincizecimii (Fapt. 2) şi la fel Pavel mai târziu (Fapt. 19:5), atunci nu ar mai fi avut loc nicio ceartă pe această temă. Problema este că niciunul dintre părinţii bisericii nu a fost în stare să prezinte vreodată o întoarcere la Hristos sau o adevărată trăire a mântuirii şi cu atât mai puţin o însărcinare divină.

În Biblie nu se găseşte nici învăţătura trinitară despre cele trei persoane veşnice, nici botezul în formula trinitară. Nu se găseşte niciun verset în care să se fi făcut vreo lucrare cu formula „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt” – nici un singur loc! Fiecare rugăciune, de fapt totul s-a făcut în Numele DOMNULUI Isus Hristos pentru că aceasta a fost porunca dată credincioşilor în Col. 3:17: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus…”.

Formula trinitară este folosită în toate bisericile pentru fiecare lucrare religioasă sau ceremonie, la admiterea în toate ordinele şi lojele masonice şi chiar la şedinţele spiritiste şi cu atât mai mult oriunde se practică ocultismul. Nu este biblică; de aceea, nu poate fi decât nebiblică. Această formulă nu este de origine divină; de aceea ea vine dintr-o inspiraţie falsă şi înşală. Orice om ar trebui să ia aminte la acest lucru, mai ales personalităţile carismatice care folosesc Numele „Isus Hristos” în rugăciunile lor pentru bolnavi, dar resping cu vehemenţă să se lase botezaţi în Numele DOMNULUI Isus Hristos.

Totuşi, trebuie să se ridice hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi astfel ca să se împlinească tot ceea ce a spus DOMNUL nostru: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege»”. (Mat. 7:22-23).

Cine poate înţelege de ce nu este claritate în tot creştinismul cu privire la învăţăturile fundamentale referitoare la dumnezeire, botez şi cina Domnului deşi ele sunt foarte bine documentate în Biblie?  Aceasta se întâmplă din cauză că oamenii nu au rămas în învăţătura lui Hristos şi a apostolilor. În mod regretabil, descoperirea dată la început apostolilor s-a pierdut deja în primele secole creştine. Prin părinţii bisericii au fost înglobate în creştinism idei politice şi religioase străine acestuia.

Binecunoscutul teolog elveţian Hans Küng a cuprins această importantă temă în cartea sa de peste o mie de pagini numită Das Christentum (Creştinătatea). La pag. 126 el pune întrebarea: „Există vreo menţiune despre trinitate în Noul Testament?” Imediat după aceea el scrie: „Nu există nicio învăţătură despre trinitate în Noul Testament”. El discută şi despre „Comma Johanneum” (vers. 7 din 1Ioan 5 care nu apare în textele mai vechi): „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt”. Küng explică: „Totuşi, cercetarea critică a istoriei a demascat acest verset ca fiind un fals care a apărut în secolul al III-lea sau al IV-lea în Africa de Nord sau în Spania. N-a fost de niciun folos puterii Inchiziţiei romane când aceasta a încercat să apere acest verset ca fiind autentic şi aceasta până la începutul secolului nostru (Sec. XX). Pur şi simplu nu înseamnă altceva decât aceasta: în cadrul creştinismului iudaic, de fapt în întreg Noul Testament, se găseşte într-adevăr credinţa în Dumnezeu, Tatăl; în Isus, Fiul; şi în Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dar nu există nicio învăţătură despre un dumnezeu în trei persoane (forme de existenţă), nicio învăţătură despre un dumnezeu triunic sau trinitate”. (pag. 126-127).

 

Cina DOMNULUI

Ideile păgâne s-au infiltrat şi la sărbătorirea cinei DOMNULUI. Aşa că nu este surprinzător faptul că disputele teologice asupra acestui subiect au tot reapărut înainte, în timpul şi chiar după Reformă.

Ca să se poată înţelege semnificaţia originală a cinei Domnului, trebuie să se citească textele corespunzătoare din Scriptură. Primii creştini numeau cina DOMNULUI simplu „frângerea pâinii”. Ei se strângeau pentru aceasta în casele lor (Fapt. 2:42-47, 20:7). Mântuitorul nostru a aşezat cina DOMNULUI în timpul serbării Paştelui (Ioan 13, Mat. 26, Mar. 14). Când DOMNUL Dumnezeu a dat poruncile referitoare la primul Paşte, în Ex. 12, atunci a numit El poporul lui Israel pentru prima oară ca „adunarea”– Biserica (Ecclesia = cei chemaţi afară). Mai întâi trebuia jertfit un miel şi sângele care se vărsa trebuia aplicat pe stâlpii uşilor pentru ocrotire: „Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi…”. (Ex.12:13). Carnea mielului era gătită şi mâncată împreună cu pâine nedospită. Pavel s-a referit la aceasta în 1Cor. 5:7, când a scris: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit…”.

În Ioan 6 găsim pilda în care DOMNUL aplică simbolul pâinii pentru Sine: „Eu sunt Pâinea vieţii… Eu sunt Pâinea care S-a coborât din cer (mai întâi El este pâinea, apoi El o dă): Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii… Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă… Cine mănâncă Pâinea aceasta va trăi în veac”.  

In Mat. 26, ucenicii L-au întrebat: „Unde vrei să-Ţi pregătim să mănânci paştile?”. (vers. 17-19). „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu»”. (vers. 26). Apoi vine vers. 27: „Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: «Beţi toţi din el»”. Abia atunci a spus El: „Căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”. (vezi şi          Mar. 14:24-25). Era mâncată pâinea; era băut vinul. Cu privire la vinul din pahar, Răscumpărătorul a spus: „Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu”. (Mat. 26:29).

Răscumpărătorul Şi-a vărsat sângele şi astfel ne-a dat iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu. Pâinea şi vinul nu pot fi şi nici nu trebuie să fie transformate; Hristos nu poate fi şi nici nu este nevoie să fie jertfit din nou. El a făcut-o o dată pentru totdeauna. Conform planului divin de mântuire: „Hristos… a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt…cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică”. (Evr. 9:12). Amin.

Principiul de bază este deja scris în Lev. 17:11: „Căci viaţa trupului este în sânge”. În sângele Răscumpărătorului era viaţa veşnică. Şi în toţi cei care au fost răscumpăraţi prin sângele Fiului lui Dumnezeu şi au fost născuţi din nou prin Cuvânt şi Duh (Ioan 3:3,   Iac. 1:18, 1Pet. 1:23), în ei este aceeaşi viaţă veşnică care era în Fiul lui Dumnezeu (1Ioan 5:11-13). Pavel a scris-o într-un fel uşor de înţeles pentru oricine în 1Cor. 10:16-17: „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine”.

În 1Cor. 11:23-34 apostolul a scris: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El. De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului”. (vers. 26-27). Sărbătorirea cinei DOMNULUI reprezintă punctul culminant al unui serviciu de închinare. Fiecare se cercetează pe sine însuşi înaintea lui Dumnezeu şi îşi cere iertare. Cina DOMNULUI este sărbătorită, cu rugăciuni sincere şi cu respect, în amintirea jertfirii trupului şi a sângelui Său sfânt pe care l-a vărsat pentru noi. Pâinea, care a fost coaptă fără aluat, este binecuvântată prin rugăciune şi frântă înaintea adunării şi apoi este împărţită; la fel paharul este binecuvântat şi înmânat tuturor. În acest fel s-a practicat cina DOMNULUI de către primii creştini şi aşa a fost lăsată pentru Biserica nou-testamentară.

 

Înapoi la Cuvânt

Înapoi la început

„Dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie”. (1Pet. 1:25).

După secole în care biserica de stat a învârtit sabia firească şi puterea duhovnicească peste oameni şi naţiuni, spre sfârşitul Evului Mediu s-a arătat la orizont o înnoire duhovnicească şi întoarcere la Biblie.

În toate trezirile dinainte şi după Reformă, credincioşii au părăsit biserica de stat şi ca urmare au fost persecutaţi de aceasta. John Wycliffe (1321-1384), care a tradus Vulgata (Biblia în limba latină a lui Ieronimus) în limba engleză, a recunoscut importanţa Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisit public: „Pentru mine are valabilitate doar ceea ce este scris în Biblie!”. El a respins papalitatea şi a fost declarat eretic la 30 de ani după moartea sa. Şi Jan Hus  (1370-1415) a predicat din Biblie după ce a primit iluminarea şi s-a hotărât să se opună pretenţiilor lacome ale papalităţii. Pentru el Biblia a devenit singura autoritate pentru toate problemele de credinţă. Astfel a scris în comentariul său la Ioan 8:31-32: „Caută adevărul, ascultă adevărul, învaţă adevărul, iubeşte adevărul, vorbeşte adevărul, ţine adevărul şi apără adevărul până la moarte”. Pe 6 iulie 1415, după ce fusese condamnat la moarte de către sinodul de la Constance, el a fost ars pe rug; în mijlocul flăcărilor, el şi-a încredinţat sufletul Răscumpărătorului său Isus Hristos în timp ce se ruga pentru iertarea duşmanilor adevărului.

Martin Luther a condamnat vânzarea de indulgenţe papale şi a predicat pocăinţa şi neprihănirea prin credinţă. Deja în anul 1520 el a publicat tratatul „Robia babiloniană a Bisericii” în care a exprimat poziţia sa, că nicio lucrare sau sacrament bisericesc nu poate duce la mântuire ci numai credinţa în Isus Hristos. El a ţinut tare şi de principiul „Sola Scriptura!” – numai Scriptura! Pe 18 aprilie 1521, la sfârşitul cuvântării lui la Dieta Imperială din Worms, Martin Luther a rostit aceste cuvinte binecunoscute: „Pentru că eu nu cred nici în papă, nici în concilii, întrucât este o realitate faptul că au greşit adesea şi s-au contrazis, atunci sunt încredinţat de versetele biblice pe care le-am citat şi conştiinţa mea este prizonieră Cuvântului lui Dumnezeu. Eu nu pot şi nici nu vreau să retractez ceva, pentru că nu este nici sigur şi nici drept să acţionăm împotriva conştiinţei noastre. Aceasta este poziţia mea, nu pot să fac altfel, Dumnezeu să mă ajute. Amin”. La apogeul luptei duhovniceşti, reformatorul s-a văzut ca vorbind din partea lui Dumnezeu împotriva papei şi a bisericii.

În Elveţia, Reforma a triumfat în 1531 prin Huldrych Zwingli în Zürich; Jean Calvin a înlesnit străpungerea Reformei la Geneva în anul 1536. Ei şi mulţi alţii şi-au adus contribuţia la trezirea protestantă din toată Europa acelui timp. Cei deveniţi credincioşi erau etichetaţi drept “eretici” de către bisericile oficiale şi se adunau oriunde puteau pentru rugăciune. Micile adunări care au venit astfel la existenţă, inclusiv mişcarea anabaptistă, erau numite “secte” şi erau persecutate.

Dar Reforma n-a mai putut fi împiedicată și Sfânta Scriptură a fost vestită și descoperită din ce în ce mai adânc și mai clar în timpul trezirilor din secolele ce au urmat. S-au ridicat predicatori ai trezirilor ca Earl Zinzendorf pentru biserica Moravă, John Wesley pentru metodiști, John Smith pentru baptiști, Menno Simon pentru menoniți, William Booth și mulți alții. Cei ce au predicat adevărurile biblice au fost cu toții de acord atunci când era vorba de locțiitorul lui Hristos, cel care și-a însușit toată puterea pământească și s-a înălțat mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare și pe care Pavel l-a numit „fiul pierzării” (2Tes. 2). Ei au spus apăsat că în Cuvântul lui Dumnezeu nu se menționează nici un „locțiitor al lui Hristos” (Vicarius Filii Dei) și nici un „succesor al lui Petru” și ei au accentuat ceea ce a spus DOMNUL nostru în Mat. 23:9: „Şi «Tată» să nu numiţi pe nimeni pe pământ (cu atât mai puțin „Sfântul Părinte”; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri”.

 

Cineva trebuie s-o spună

Este cunoscut faptul că religiile și-au însușit controlul asupra unor țări și națiuni întregi. Aici este creștinismul, acolo este islamul, în altă parte este hinduismul sau budismul. Astfel Sudul Europei de la Italia la Spania și Portugalia este dominat de catolicism, pe când Nordul până la Suedia, Norvegia și Finlanda sunt predominant protestante. Dacă privim în America de Nord, SUA și Canada sunt puternic influențate de protestantism, pe când țările din America Centrală și de Sud au profil catolic. În India religia majoritară este hinduismul, în întreg Orientul Mijlociu este islamul și în Asia este budismul. Ceea ce au comun toate religiile sunt promisiunile lor care nu vin de la Dumnezeu și ca urmare nu pot duce la unirea cu El. De aceea, trebuie să fie foarte clar oricărui om: mântuirea lui Dumnezeu nu se găsește în nicio religie sau biserică ci doar în Isus Hristos. Toate promisiunile omenești pentru cer și rai nu au nimic a face cu Dumnezeu. Numai Unul, și anume Răscumpărătorul, a putut spune: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”. (Luca 23:43).

Niciuna din așa zisele biserici creștine, nici cea catolică, ortodoxă, anglicană, lutherană sau calvinistă, la fel nici cea coptă sau oricare alta nu este Biserica înființată de Hristos, Răscumpărătorul. Astfel papa este capul bisericii romano-catolice şi patriarhul este conducătorul bisericii ortodoxe, dar niciunul din ei nu este Capul Bisericii lui Isus Hristos. Arhiepiscopul de Canterbury este cu adevărat capul duhovnicesc al bisericii anglicane dar nu este Capul Bisericii lui Isus Hristos. Aceasta se aplică tuturor denominațiilor creștine care, în ciuda diferențelor dintre ele, au încă în comun cu biserica Romei un lucru, și anume „crezul de la Niceea-Calcedon”. Conform Wikipedia, prima condiție teologică prealabilă pentru admiterea într-o comunitate protestantă care aparține Consiliului Mondial al Bisericilor este „mărturisirea de credință în Dumnezeul triunic așa cum este exprimat în Biblie și în crezul de la Niceea-Constantinopol”.

            Dar aceasta nu este mărturisirea de credință a Bisericii Dumnezeului celui Viu. Biserica lui Isus Hristos crede în Unicul și Singurul Dumnezeu așa cum mărturisește de fapt Biblia. Ea a cuprins întotdeauna credincioși biblici din toate țările, națiunile, rasele și limbile. DOMNUL Însuși a spus: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”. (Ioan 18:36). Biserica Dumnezeului celui Viu nu este o religie recunoscută de stat, ci ea formează trupul DOMNULUI, așa cum este scris: „Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui”. (1Cor. 12:27). În singura și adevărata Biserică a celor răscumpărați, Isus Hristos este Capul (Ef. 4:15) și Biblia ca și Cuvânt al lui Dumnezeu este singura autoritate.

 

Adevărata credință

            „…cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos…”.      (1Ioan 5:10).

„Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat, şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: «Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat»”. (Rom. 3:4).

Următoarele cuvinte au fost spuse despre Avraam: „Avraam a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire”.      (Rom. 4:3, Gal. 3:6). Avraam este cel mai bun exemplu al adevăratei credințe: credința adevărată este posibilă doar atunci când Dumnezeu ne poate vorbi fiecăruia în mod personal prin Cuvântul Lui. Necredința este cauzată de permisiunea acordată vrăjmașului de a pune sub semnul întrebării ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său. Credința ca și necredința au început în grădina Eden. După ce DOMNUL Dumnezeu a vorbit cu Adam, Satan a atras-o pe Eva într-o discuție despre ceea ce a spus Dumnezeu. Întotdeauna Satan ia ceea ce ce a spus Dumnezeu, seamănă îndoiala, adaugă, scoate, răsucește și interpretează Cuvântul. Rezultatul a fost necredința, care a dus la neascultare și în final la căderea în păcat. Satan s-a apropiat de DOMNUL nostru cu argumentul: „Este scris…”. Aceasta este adevărata ispitire! Ispitirea, amăgirea şi fărădelegea sunt posibile doar atunci când Cuvântul lui Dumnezeu este pus sub semnul întrebării. Dar DOMNUL i-a răspuns: „De asemenea este scris…”. (Mat 4:1-11, Mar. 4:1-13). La fel se poate întâmpla cu teologii: tema pe care o abordează poate fi biblică, dar ceea ce se spune despre ea este chiar contrariul. Când cineva ia un verset din Scriptură şi prezintă îndoială faţă de ceea ce este scris, atunci acolo este mâna vrăjmaşului care îl transformă în ispită, ce duce la cădere. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu iau totdeauna în considerare următorul verset care este în legătură cu primul şi aduce lumină asupra temei.

 

Prima şi a doua venire a lui Hristos

sunt o parte a planului de mântuire

La prima venire a lui Hristos, prorocia din Mal. 3:1 s-a împlinit în slujba lui Ioan Botezătorul: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea…”. (Mat. 11:10, Luc: 7:27). Iar aceasta este făgăduinţa care-şi găseşte împlinirea înaintea revenirii lui Hristos: „Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată”. (Mal. 4:5). Această făgăduinţă a fost confirmată de DOMNUL nostru după ce s-a încheiat slujba lui Ioan Botezătorul: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile”. (Mat. 17:11). În       Mar. 9:12 DOMNUL nostru a confirmat-o încă o dată: „Ilie va veni întâi; şi va aşeza din nou toate lucrurile…”.

„Revenirea lui Hristos” este menţionată de repetate ori în Noul Testament. Aşteptarea revenirii Lui a fost chiar de la început o temă principală pentru toţi credincioşii. Această aşteptare este bazată pe făgăduinţa pe care a dat-o El Însuşi: „Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi”. (Ioan 14:3).

Când ucenicii au întrebat despre semnul revenirii Lui şi al sfârşitului lumii (Mat. 24:3), DOMNUL le-a răspuns cu următoarele cuvinte: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. (vers. 14). Mai mult ca niciodată, acum este un timp când Evanghelia a ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii cu ajutorul metodelor moderne de transmitere. Scopul principal al vestirii Evangheliei depline este ca credincioşii să fie gata la revenirea lui Isus Hristos, căci astfel este scris: „.cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa”. (Mat. 25:10).

Revenirea lui Hristos a fost tema principală a vestirii din timpul apostolilor şi mai este în timpul nostru. În prima epistolă către tesaloniceni, apostolul a scris: „Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui?”. (1Tes. 2:19). Apostolul Pavel a putut să-şi încheie mărturia cu cuvintele: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. (2Tim. 4:8).

Acum, atât de aproape de revenirea lui Hristos, toţi cei ce fac parte din Biserica lui Hristos trebuie să aibă aceleaşi trăiri ale mântuirii ca şi credincioşii de la început şi trebuie să fie aduşi la poziţia originală, biblică înaintea lui Dumnezeu. Aşa a spus-o apostolul Petru atunci cu referire la Hristos şi la cei credincioşi: „Pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. (Fapt. 3:21). Înaintea revenirii lui Hristos, în Biserica Dumnezeului celui Viu totul trebuie să fie la fel cum a fost la început; prima şi ultima predică, primul şi ultimul botez, fiecare învăţătură, fiecare practică trebuie să fie în concordanţă cu cea originală. Acum este predicată în toată lumea aceeaşi Evanghelie, aceeaşi credinţă, acelaşi botez şi toţi cei ce cred aşa cum zice Scriptura trăiesc iertarea păcatelor lor, sunt botezaţi în Numele DOMNULUI Isus Hristos şi primesc botezul cu Duhul Sfânt ca la început. Acesta este singurul model cu adevărat biblic şi apostolic (Fapt. 2:38-39, 8:14-17, 10:43-48, 19:5-6), care este valabil înaintea lui Dumnezeu până la sfârşit.

 

Aceasta nu trebuie ţinută ascunsă

„Adevărat, adevărat vă spun că cine primeşte pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. (Ioan 13:20).

Aşa cum Dumnezeu Însuşi i-a chemat şi i-a trimis pe Avraam, pe Moise şi pe proroci, la fel i-a trimis pe Ioan Botezătorul şi pe Pavel şi le-a încredinţat anumite sarcini care făceau parte din planul de mântuire pentru întreaga Biserică. Acelaşi Dumnezeu a dat făgăduinţa că va trimite un proroc ca Ilie înainte ca să se încheie ziua mântuirii şi să înceapă ziua Domnului (Mal. 4:5-6). Această făgăduinţă pentru ultima parte a timpului de har, în care ne aflăm acum, înainte ca soarele să se întunece şi luna să se prefacă în sânge (Ioel 2:31,      Fapt. 2:20, Apoc. 6:12), şi-a găsit împlinirea. Pe 11 iunie 1933, după o evanghelizare în oraşul Jeffersonville din statul Indiana, SUA, predicatorul baptist William M. Branham boteza în jur de 300 de noi credincioşi în râul Ohio când s-a întâmplat un lucru extraordinar. Pe la ora 2 după amiaza, când era pe cale să boteze a şaptesprezecea persoană, o lumină supranaturală a coborât, vizibilă pentru cei peste o mie de oameni care stăteau pe malul râului şi s-a oprit deasupra omului lui Dumnezeu. Apoi au răsunat următoarele cuvinte: „Aşa cum Ioan Botezătorul a fost trimis să premeargă prima venire a lui Hristos, la fel mesajul dat ţie va premerge cea de a doua venire a lui Hristos”. Reporterii de la Associated Press din SUA şi Canada au scris la acea vreme despre acest eveniment. Este cunoscut în general faptul că după al Doilea Război Mondial, în special după mai 1946, William Branham a fost folosit de Dumnezeu să pornească străpungerea mondială a mişcării de trezire şi vindecare.

Prin slujba confirmată a omului lui Dumnezeu, William Branham, DOMNUL Însuși a adus poporul Său înapoi la adevărurile biblice despre dumnezeire, botez, cina DOMNULUI și toate învățăturile. Întreg planul lui Dumnezeu a fost vestit și mesajul biblic curat răsună în toată lumea pentru chemarea afară, separarea și pregătirea adevăraților credincioși în vederea zilei glorioase a revenirii lui Hristos (Ioan 14:1-3, 2Cor. 6:14-18, 1Tes. 4:13-18).

Ilie a luat 12 pietre care reprezentau cele 12 seminții ale lui Israel, a rezidit altarul lui Dumnezeu pe muntele Carmel și a chemat poporul lui Dumnezeu să se decidă (1Împ. 18:17-40); la fel în timpul nostru, în cea mai importantă perioadă de timp a planului de mântuire, învățătura celor 12 apostoli a fost pusă din nou pe sfeșnic, Biserica lui Isus Hristos a fost rezidită pe temelia originală a apostolilor și fiecare este chemat să ia o decizie: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!”. (1Împ. 18:21).

 

O ultimă avertizare

Astăzi toți teologii știu că Ioan Botezătorul a fost un proroc făgăduit (Isa. 40:3, Mal. 3:1) care a pregătit calea Domnului dar a fost respins de cărturari: „Dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui”. (Luca 7:30). Se repetă acum ceea ce s-a întâmplat atunci? În Luca 19 DOMNUL nostru a plâns asupra Ierusalimului și a spus: „…pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată”. (vers. 44). Astăzi, când oamenii refuză să creadă așa cum zice Scriptura și resping botezul biblic, nu resping ei de fapt planul lui Dumnezeu? Cu siguranță n-ajunge să se recite cu sinceritate conform tradiției rugăciunea „Tatăl nostru”: „Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta…”, dacă nu se împlinește voia lui Dumnezeu care este descoperită doar în Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu vedem noi repetându-se în timpul nostru ceea ce a spus DOMNUL atunci: „Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat să intre”. (Luca 11:52)? Nu-şi zidesc ei propriile lor împărăţii, propriile lor biserici? Nu au ei toţi propriile lor programe? Ce este cu cei ce au apărut după Reformă, chiar şi cei din mişcarea penticostală, care totuşi continuă să vestească propria lor evanghelie (Gal. 1:6-10)?

Biserica mondială lucrează cu hotărâre la unitatea religioasă a tuturor denominaţiilor creştine şi în final a tuturor religiilor sub conducerea unui singur cap cu autoritate mondială, apelând la versetele din Ioan 17: „Ca toţi să fie una…”. Papa Francisc a cerut iertare în mod indirect tuturor oamenilor de diferite credinţe care în trecut au fost persecutaţi de biserica catolică, de la valdenzi până la cei din mişcarea penticostală. Sigur, accentul nu mai este pus pe lucrurile care despart ci doar pe cele care unesc, cum ar fi mărturisirea de credinţă comună în „Dumnezeul triunic”. Având în vedere că în anul 2017 se împlinesc 500 de ani de la Reformă, unificarea bisericilor are o prioritate absolută.

Care este situaţia cu unirea tuturor credincioşilor biblici cu Dumnezeu prin Isus Hristos, DOMNUL nostru, ca şi Cap al Bisericii?

Cine dintre cei ce poartă o responsabilitate în multele lucrări misionare creştine şi dintre renumiţii predicatori ai evangheliei prosperităţii şi dintre milioanele de ascultători se pregăteşte cu adevărat pentru revenirea iminentă a lui Hristos? Provocarea adresată fiecăruia dintre noi este: înapoi la Dumnezeu! Înapoi la început! Înapoi la Cuvântul veşnic care a ieşit din Ierusalim! Cine va lua poziţie stând de partea lui Dumnezeu şi va urma doar călăuzirea Cuvântului fără să facă vreun compromis?

   Isaia a trebuit să exclame: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?”. (Isa. 53:1). Pavel a trăit-o şi el: „Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: «Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?»”. (Rom. 10:16). Cine poate crede aşa cum zice Scriptura? Cine respectă Cuvântul lui Dumnezeu şi se lasă corectat? Fiecare trebuie să se decidă personal dacă să se ţină de o mărturisire de credinţă total nebiblică sau să accepte valabilitatea adevăratei mărturisiri lăsate de apostoli şi proroci. N-ajută la nimic trecerea de la o religie la alta sau de la o biserică la alta. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie primit în inimă ca o sămânţă (Luca 8:11) şi prin Duhul Sfânt el face să apară în fiecare om viaţă nouă, veşnică, prin naşterea din nou (Ioan 3:7, 1Pet. 1:23). Problema este foarte serioasă şi noi trebuie să luăm o decizie cu care vom merge în veşnicie.

Toţi cei ce găsesc şi acceptă harul lui Dumnezeu se cercetează ca să vadă dacă sunt în concordanţă cu ceea ce a spus DOMNUL nostru: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”. (Ioan 4:23-24). Oricine nu se închină lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr aşa cum spune Cuvântul adevărului, închinarea aceluia este zadarnică: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti”. (Mat. 15:8-9,      Mar. 7:6-7).

În încheiere, trebuie subliniat încă o dată: adevărata mărturie de credinţă, adevărata învăţătură este scrisă doar în Biblie şi noi trebuie să ne cercetăm personal înaintea lui Dumnezeu ca să ştim exact dacă Îl primim pe Isus Hristos ca şi Cap al Bisericii şi ne întoarcem la învăţătura apostolilor care a ieşit din Ierusalim sau ne ţinem de învăţătura care îşi are originea în biserica de stat a Imperiului Roman. Recunoaştem noi doar valabilitatea Cuvântului lui Dumnezeu şi-i dăm astfel cinstea cuvenită, sau rămânem în tradiţiile religioase? Atenționarea se îndreptă spre noi toţi: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!”. (Evr. 4:7). Cine are urechi, să asculte ce spune Duhul tuturor celor ce sunt în Biserica lui Isus Hristos! Aşa este scris de şapte ori în cartea Apocalipsei (cap. 2 şi 3).

 

Prorocia pentru timpul sfârşitului se împlineşte

Cu toţii am observat că totul s-a schimbat pe pământ: căsătoria, familia şi societatea nu mai sunt ceea ce erau odată. Încălzirea globală şi schimbarea climatului au ajuns la un nivel alarmant. Numărul şi intensitatea dezastrelor naturale au crescut considerabil. Neliniştea din întreaga lume îi face pe oameni să se teamă pentru viitorul lor. Peste tot apar zone de conflict şi în special în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Întreaga lume este în frământare şi milioane de oameni sunt pe fugă. Guvernele caută soluţii dar par neputincioase în a face faţă acestor provocări.

DOMNUL nostru a vorbit în Mat. 24, în Mar. 13, în Luc. 21 și în alte versete despre ceea ce se va întâmpla înaintea revenirii Lui şi noi o putem vedea împlinindu-se. Toate dezvoltările din timpul sfârşitului, pe care nu le putem prezenta aici, sunt scrise dinainte în prorocia biblică. Prin acest ultim mesaj, cu această ultimă chemare le este dată posibilitatea oamenilor din toată lumea să ia decizia corectă înaintea lui Dumnezeu.

Evanghelia veşnică este vestită acum tuturor neamurilor ca mărturie, aşa cum a spus DOMNUL Însuşi: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. (Mat. 24:14). Noi suntem acum foarte aproape de făgăduita revenire a lui Hristos   (Ioan 14:1-3). Semnele timpului de sfârşit arată cu claritate spre aceasta; de aceea, toţi oamenii care vor cu adevărat să creadă conform Bibliei trebuie să părăsească propriile lor căi şi să găsească adevărata cale spre Dumnezeu. De fapt, Însuşi DOMNUL a spus în Luc. 21: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie”.   (vers. 28).

Această expunere nu se poate încheia fără un ultim apel biblic adresat tuturor celor ce se tem de Dumnezeu şi cred Cuvântul Lui: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului celui Viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu». De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic»”. (2Cor. 6:14-18).

„Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: «Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!»”. (Apoc. 18:4).

„Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca, atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El”. (1Ioan 2:28).

„Şi iată, Eu vin curând! – Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!”. (Apo. 22:7).

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. (Luca 21:33).

„Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin”.            (2Cor. 13:14).

„Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică”. (1Ioan 5:20).

Dacă al Tău Cuvânt n-ar dăinui

Credinţa mea pe ce s-ar sprijini?

Nu-mi pasă de-o  mie de lumi,

Ci să-mplinesc al Tău Cuvânt deplin.

(N. L. Conte de Zinzendorf).

 

Cine doreşte să cunoască mai mult despre ceea ce a făcut şi încă mai face Dumnezeu în timpul nostru, ne poate contacta oricând la adresa de mai jos:

 

Mission Center

P.O. Box 100707

47707 Krefeld

Germany

 

Pagina de web: http://www.freie-volksmission.de

E-mail: volksmission@gmx.de

© autor şi editor E. Frank

 

 

Pentru literatura în limba română

Pagina de web: www.evanghelia.ro

E-mail: cetnarov@gmail.com

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *