ALTARUL

Ewald Frank

 

Astăzi îmi este pus pe inimă să vorbesc despre faptul că după tot acest timp de învăţătură, Dumnezeu Îşi intră în dreptul Lui cu noi. Şi un cuvânt mi-a căzut în inimă, şi anume ALTARUL. Dacă noi cercetăm Sfânta Scriptură atunci vedem că atunci când bărbaţii lui Dumnezeu au avut o trăire deosebită cu Dumnezeu, ei au zidit un altar, au adus o jertfă şi au avut părtăşie cu Dumnezeu; ei au zidit un loc de aducere aminte a ceea ce au trăit ei însuşi cu Dumnezeu. Noi putem să mergem înapoi până la Cain şi Abel; ei au zidit un altar. Iar Dumnezeu S-a uitat, prin har, la jertfa care a adus-o Abel pe altar pentru că i-a fost plăcută şi pentru că jertfa a fost adusă după voia şi după plăcerea lui Dumnezeu. El nu a privit cu plăcere la jertfa adusă de Cain. După aceea Cain a devenit rău şi l-a omorât pe Abel.

Dragii mei, nu doar ridicarea unui altar, nu doar aducerea unei jertfe, ci legătura cu Dumnezeu, recunoaşterea voii  şi vorbirii lui Dumnezeu este necesară ca să se aducă o jertfă bună şi plăcută lui Dumnezeu. Înainte să intrăm în cuvântul din Romani, unde se spune ca noi să ne aducem trupurile ca o jertfă bună, plăcută şi desăvârşită lui Dumnezeu pe altarul Lui, doresc să citesc unele texte biblice care să ne înfăţişeze înaintea ochilor ce a făcut Dumnezeu cu aceia pe care i-a chemat la o anumită lucrare, ce a făcut El cu aceia care L-au crezut pe El şi s-au încrezut în El, au ascultat şi au făcut în ascultare ceea ce le-a spus El.

Următorul care a zidit un altar a fost Noe. Din Geneza 6 citim v. 9; citim mai întâi versetul 8: „Dar Noe a căpătat milă („har” – lb. germ.) înaintea Domnului”. După aceea vine istoria lui Noe. În v. 18: „Dar cu tine fac un legământ”. În v. 22: „Aşa a şi făcut Noe: a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu”. Să ne însuşim aceste cuvinte. V. 8: „Dar Noe a căpătat milă („a căpătat har” – lb. germ.) înaintea Domnului”. Dumnezeu a vorbit lui Noe: „Dar cu tine fac un legământ”. Apoi citim din Geneza 8:20-22: „Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi de tot pe altar. Domnul a mirosit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: «Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea!»”.

Vreau să scot în evidenţă îndeosebi gândul: „După aceea Noe a zidit un altar Domnului ”. Noe a fost un bărbat cu care a vorbit Dumnezeu; Noe L-a crezut pe Dumnezeu. Dumnezeu a făcut un legământ cu el; el a găsit milă înaintea Lui şi el a fost ocrotit de această judecată a potopului. Pe el nu l-a lovit judecata lui Dumnezeu pentru că el a găsit har înaintea lui Dumnezeu.

Dragii mei, dacă noi avem parte de har înaintea lui Dumnezeu atunci judecata nu ne poate lovi. Judecata îi va lovi doar pe aceia care n-au primit har înaintea lui Dumnezeu.

Avraam a fost următorul care a zidit Domnului Dumnezeu un altar. Citesc din Geneza 22:9; am putea citi multe lucruri. Să citim Geneza 22:9: „Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar şi a aşezat lemnele pe el”. Să ne oprim aici. Cel mai desăvârşit tablou din Vechiul Testament care arată spre răstignirea lui Isus Hristos, este aducerea lui Isaac pe altarul de jertfă. Iar când Isaac a spus: „Iată focul şi lemnele; dar unde este  jertfa, mielul pentru arderea de tot?” atunci Avraam i-a spus: „Fiule, Dumnezeu însuşi va purta grijă de jertfă, mielul pentru arderea de tot”. Avraam, un bărbat căruia i-a vorbit Dumnezeu şi el este numit tatăl credinţei. Nu Isaia sau Ieremia, nu Ezechiel, ci Avraam este numit tatăl credinţei. O credinţă adevărată poate fi doar în inima acelui om în care Dumnezeu Îşi poate pune făgăduinţele Lui. Dumnezeu i-a dat lui Avraam o făgăduinţă. Dumnezeu nu i-a ţinut lui Avraam o predică lungă. El i-a dat o făgăduinţă şi Sfânta Scriptură spune: „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire”. El nu s-a lăsat dus în eroare prin necredinţă, ci a privit spre Cel nevăzut ca şi cum L-ar vedea. Avraam a zidit Domnului un altar, şi când a dorit să-l aducă pe Isaac ca jertfă, Domnul a strigat către el: „Avraame! Avraame! Să nu faci aceasta!” Iar după aceea s-a întâmplat ceva deosebit: Avraam a văzut un berbec şi acest berbec a fost jertfa care i s-a permis s-o aducă. Aceasta este un tablou care arată că nu fiul trupesc al lui Avraam, ci Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos a murit pe crucea de la Golgota – acolo unde planurile tale şi planurile mele se opresc, unde noi avem dreptul să ne dedicăm Domnului ca o jertfă plăcută şi desăvârşită.

Dacă până acum noi ne-am gândit că Domnului Îi aparţine sufletul şi viaţa, dar mai avem dreptul să stăpânim asupra trupului, atunci Dumnezeu ne vorbeşte astăzi că El doreşte să ne aibă în întregime: trup, suflet şi duh. Aşa cum Isaac a fost pus pe altarul de jertfă, la fel cum Domnul nostru a luat crucea asupra Lui şi a fost jertfit pe această cruce, tot aşa şi noi, nu doar cu cuvinte, nu doar cu sufletul sau cu duhul, ci cu tot ceea ce suntem să stăm la dispoziţia Domnului. Avraam însuşi a zidit acolo un altar; el L-a crezut pe Dumnezeu, el a avut părtăşie cu Dumnezeu şi a ascultat de ceea ce i-a fost spus.

Acum să citim despre Isaac. Toţi au zidit Domnului un altar. Fără zidirea unui altar nu merge nimic. Şi eu cred că Dumnezeu doreşte să ne arate acum, aici, în aceste zile un drum nou pentru toţi credincioşii adevăraţi: Isaac, fiul făgăduit, iar noi suntem copiii făgăduinţelor dumnezeieşti din aceste zile. Geneza 26:12: „Isaac a făcut semănături în ţara aceea şi a strâns rod însutit în anul acela; căci Domnul l-a binecuvântat”. Imediat o să ne referim din nou la „altar”. Isaac, fiul făgăduit, a făcut semănături în ţara aceea, în acel an, şi a strâns un rod însutit. Există un rod de treizeci la sută, de şasezeci la sută şi un rod însutit.

Pentru aleşii lui Dumnezeu, fiii şi fiicele făgăduinţei, trebuie să fie o semănătură şi un rod însutit. Aţi auzit vreodată aceasta? Sau mai citim odată: „Isaac a făcut semănături în ţara aceea şi a strâns rod însutit în anul acela; căci Domnul l-a binecuvântat”. A fost acelaşi pământ, aceeaşi ţară, acelaşi teren pe care a fost semănat, dar nu a fost acelaşi proprietar. Un alt proprietar a luat această moştenire în proprietatea lui. Şi chiar dacă a fost aceeaşi sămânţă, acum această ţară, acest pământ a fost dedicat proprietarului original. Atunci el a făcut semănături şi a strâns un rod însutit. Ce a fost? Isaac a fost un purtător al făgăduinţei dumnezeieşti; el a fost rezultatul (împlinirea) făgăduinţei dumnezeieşti. Pentru că Avraam a crezut, Isaac a fost născut şi aici vedem această linie care a fost binecuvântată de Dumnezeu de la început. Noi putem să citim despre fântâna şi despre izvoarele care au fost acolo, putem să citim toată istoria lui Isaac.

Să citim din Geneza 26:25: „Isaac a zidit acolo un altar, a chemat Numele Domnului şi şi-a întins cortul acolo. Robii lui Isaac au săpat acolo o fântână”. Vedeţi? Aici Isaac a zidit Domnului un altar. Voi ştiţi că Domnul i S-a arătat lui. Să citim şi tot versetul 24: „Domnul i S-a arătat chiar în noaptea aceea şi i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Avraam; nu te teme, căci Eu sunt cu tine; te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi sămânţa, din pricina robului Meu Avraam»”.

Isaac a zidit acolo un altar şi a chemat Numele Domnului. Când a zidit el un altar? După ce Domnul i S-a arătat, a vorbit cu el şi i-a arătat înaintea ochilor că El i-a dat lui Avraam făgăduinţa şi prin Isaac această făgăduinţă a venit la împlinire. Isaac s-a putut vedea pe sine ca o împlinire a făgăduinţei dumnezeieşti şi a fost binecuvântat. Şi prin Isaac şi alţii urmau să fie binecuvântaţi.

Acum citim un verset deosebit din acelaşi capitol, versetul 28: „Ei au răspuns: «Vedem lămurit că Domnul este cu tine»”. Noi am văzut clar că Domnul este cu tine. El nu trebuia să ţină nicio predică despre aceste lucruri. Ceea ce Dumnezeu a făcut în viaţa lui i-a convins pe toţi ceilalţi şi ei au ştiut că Dumnezeu este cu el, ei au ştiut că Dumnezeu a fost cu Avraam, ei au ştiut că Dumnezeu este şi cu Isaac. Şi acum vine o clarificare foarte bună în partea doua a versetului 29b: „Tu acum eşti binecuvântat de Domnul”. Aleluia! Laudă să-I fie adusă Domnului Dumnezeului nostru. Avraam un prieten al lui Dumnezeu, un bărbat al făgăduinţei lui Dumnezeu şi el L-a crezut pe Dumnezeu. Lui Isaac, rezultatul (împlinirea) făgăduinţei lui Dumnezeu, lui i-a fost spus: „Tu acum eşti binecuvântatul Domnului”. Ce a fost? Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Eu te voi binecuvânta şi tu vei fi o binecuvântare. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta”. Aici este istoria lui Isaac. Dar noi ne putem pune întrebarea: Se sfârşeşte aici totul? Sau toată Scriptura fiind insuflată de Dumnezeu ne ajută, ne învaţă şi ne îndrumă. Copiii făgăduinţei dumnezeieşti sunt binecuvântaţii Domnului. Ei sunt aceia cu care Dumnezeu face istoria mântuirii, aşa cum Dumnezeu a făcut o istorie de mântuire cu Avraam, Isaac şi Iacov. Tot aşa a făcut Dumnezeu cu toţi aceia care în timpul lor au crezut făgăduinţele dumnezeieşti; Dumnezeu a făcut cu ei o istorie de mântuire. Şi noi nu suntem excluşi din aceasta în acest timp. Noi am putea citi multe lucruri.

Să trecem mai departe, să mergem la Iacov. Voi cunoaşteţi istoria lui Iacov. Poate pentru unii această istorie este mai puţin înţeleasă în diferite puncte, în punctul acesta sau celălalt. Dar el a avut un singur lucru ÎN INIMA LUI: EL DOREA CU ORICE PREŢ DREPTUL DE ÎNTÂI NĂSCUT. Şi cu dreptul de întâi născut aveai intrarea la binecuvântarea lui Dumnezeu. Dragii mei, atunci încă nu fusese dată Legea. Domnul încă nu Se coborâse ca să vorbească cu Moise şi să dea Legea. Dar prin Duhul, aceşti bărbaţi, din legătura cu Dumnezeu, au primit prin descoperire despre ce este vorba. Cine a trebuit să-i ţină lui Iacov o predică? Cine a trebuit să-i ţină lui Avraam o predică? Cine a trebuit să-l înveţe pe Isaac? Ei au fost chemaţi direct de Dumnezeu, au fost iertaţi de Dumnezeu. Dumnezeu a făcut un legământ cu ei, iar ei au fost binecuvântaţii Domnului.

Aici în Geneza 33 citim de la v. 18 la 20: „La întoarcerea lui din Padan-Aram, Iacov a ajuns cu bine în cetatea Sihem, în ţara Canaan, şi a tăbărât înaintea cetăţii. Partea de ogor, pe care îşi întinsese cortul a cumpărat-o de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita. Şi acolo a ridicat un altar pe care l-a numit El-Elohe-Israel (Domnul este Dumnezeul lui Israel)”.

El a ştiut că Dumnezeul Atotputernic a fost Acela care l-a întâmpinat, a fost Dumnezeul care a creat cerurile şi El ţine aceste ceruri prin puterea Lui. Iacov şi-a recunoscut slăbiciunea când l-a întâmpinat pe Esau, fratele lui; atunci el s-a temut foarte tare, s-a rugat, s-a luptat în rugăciune şi s-a luptat cu Domnul până s-au ivit zorii zilei. El a tăbărât atunci înaintea cetăţii, şi-a făcut o tabără, iar acolo unde s-a aşezat a făcut un altar Domnului Dumnezeului cel Atotputernic.

Dragii mei, dacă Dumnezeu ne aduce în moştenirea duhovnicească, dacă noi ne aşezăm în lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit, dacă noi luăm loc acolo, atunci nu se poate altfel decât să zideşti Domnului un altar.

Avraam nu a avut doar făgăduinţa, ci el a zidit un altar. Isaac nu a fost doar exprimarea acestei făgăduinţe, ci el a ridicat un altar. Iacov nu doar s-a luptat cu Dumnezeu şi a fost victorios în această luptă, ci el a ridicat un altar acolo. Şi noi vom vedea că Dumnezeu cere de la noi ca noi să ridicăm acest altar nou testamentar şi anume crucea de la Golgota, să punem din nou această cruce în centru şi să vestim harul, mântuirea şi iertarea. Şi să le spunem oamenilor că ceea ce ne-a fost arătat în Vechiul Testament ca o pre-umbrire spre lucrurile nou testamentare, toate aceste tablouri din Vechiul Testament au devenit realitate în Isus Hristos.

Când, în Vechiul Testament, bărbatul lui Dumnezeu, Isaac, şi-a încrucişat mâinile şi Iosif i-a spus: „Nu aşa, tată, căci acela este cel întâi născut; pune-ţi mâna dreaptă pe capul lui”. Acest bărbat bătrân al lui Dumnezeu a spus: „Lasă aşa pentru că Dumnezeu a călăuzit lucrurile în acest fel”.

Câteodată noi putem sta deoparte şi să privim lucrurile care se întâmplă şi să spunem: „Nu aşa”. Şi dintr-o dată se spune: „Aşa a călăuzit Dumnezeu lucrurile; aşa trebuie să fie”.

În Exod 17 de la v. 15: „Moise a zidit un altar şi i-a pus numele «Domnul, steagul meu.» El a zis: «Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!»”. El a exprimat aceasta după ce a avut trăirea lui cu Domnul. El a ştiut pentru ce a fost însărcinat; avusese loc chemarea lui.

Noi vedem că Moise a zidit aici un altar căruia i-a pus numele „Domnul este steagul meu”. El n-a avut de ridicat un steag propriu, el n-a avut un program personal pe care să-l prezinte; el a fost introdus de Dumnezeu în această istorie de mântuire. Şi Dumnezeu aşa i-a făgăduit lui Avraam: „După patru sute de ani, cu mână puternică, îi voi scoate din Egipt, din ţara robiei”. Când aceşti patru sute de ani au trecut Dumnezeu i S-a arătat lui Moise în rugul de foc şi i-a vorbit: „Eu am auzit strigătele poporului Meu; strigătele lor au ajuns până la Mine şi Eu mi-am amintit de făgăduinţa pe care Eu i-am dat-o lui Avraam. Şi te trimit pe tine ca să-i scoţi afară”. Atunci numele lui Moise încă nu a fost amintit. Ci Dumnezeu i-a spus lui Avraam doar atât, că îi va scoate cu mână puternică.

Ca să nu uit. Câteodată eu sunt întrebat: „Dacă a avut loc o slujbă atât de puternică, n-ar fi trebuit ca numele acestui bărbat să fie scris în Biblie aşa cum este scris despre un Moise, despre un Ilie, despre un Ioan Botezătorul şi despre toţi aceşti bărbaţi care sunt scrişi în Biblie? Astăzi eu doresc să vă întreb: Numele acestor bărbaţi au fost scrise dinainte în Biblie sau după ce Dumnezeu a făcut o istorie de mântuire cu ei? I-a spus Dumnezeu lui Avraam: „După patru sute de ani Eu voi trimite un bărbat cu numele Moise care va elibera poporul”? A numit Dumnezeu numele acelui bărbat când El a lăsat să se spună prin prorocul Maleahi, în Maleahi 3.1: „Eu voi trimite pe mesagerul Meu înaintea Mea ca să-Mi pregătească calea”? Dumnezeu nu a spus că îl va chema Ioan, dar când timpul s-a împlinit, când bărbatul a fost trimis de Dumnezeu el a avut şi un nume.

Dumnezeu nu rămâne fără un nume, El întotdeauna Se face de cunoscut. Însuşi Dumnezeu are anumite nume; deja în Vechiul Testament are şapte nume în calitate de Răscumpărător; şi vedem toate aceste nume: fie ELOHIM, fie IAHŞUA, toate aceste nume au o însemnătate. Prin aceste nume Dumnezeu a adus la exprimare ceea ce doreşte El să facă şi la ceea ce Se referă.

Unii spun: „Dacă fratele Branham a avut o slujbă atât de mare n-ar fi trebuit ca numele lui să fi fost numit deja dinainte?” A fost numele lui Petru numit mai dinainte? A fost numele lui Pavel numit dinainte? Dragii mei, Dumnezeu îi prosteşte pe cei înţelepţi. Şi celor neînţelepţi le dă înţelepciune şi îi face înţelepţi, îi face oameni care pot să creadă. Unde sunt înţelepţii acestui timp? Ei nu au recunoscut planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Atunci Dumnezeu a trimis un bărbat cu un mesaj şi toţi care au fost din Dumnezeu au ascultat. Aici a fost Moise un bărbat chemat şi trimis de Dumnezeu; el a zidit un altar Domnului pe care l-a numit „Domnul este steagul meu”. Nu este aceasta minunat? Cine este steagul nostru? Steagul nostru este Domnul şi Cuvântul Lui flutură înaintea noastră. Nu a spus Domnul însuşi „Eu voi merge înaintea ta”? Şi Domnul i-a mers înainte, i-a călăuzit şi i-a deschis drumul lui Moise. Unii s-au uitat la Moise, dar alţii au privit spre Domnul şi au ajuns la ţintă. El a numit acel loc „Domnul este steagul meu” şi el a pus mâna pe steagul Domnului; el nu a pus mâna pe orice steag, nu a pus mâna pe un steag oarecare. Nu orice ce se poate face, ci mâinile oamenilor lui Dumnezeu au fost puse întotdeauna în slujba lucrării Domnului; nu în slujba lucrării altor oameni sau a vreunei lucrări personale, ci în slujba lucrării lui Dumnezeu pentru că lucrarea lui Dumnezeu a devenit lucrarea lor personală. Pentru că ei nu trăiau pentru ei înşişi, ci pentru Domnul. Acelaşi lucru se repetă în acest timp.

Noi am fi cei mai nenorociţi oameni de pe pământ dacă noi am lucra într-o lucrare personală. Atunci toţi ar trebui să ne deplângă şi ar trebui să aduni bocitoarele ca să ne plângă şi să ne jelească aşa ca la o înmormântare. Dar astăzi să ne fie spus tuturor: noi am pus mâna pe steagul Domnului şi Dumnezeului nostru, am pus mâna în slujba lucrării Dumnezeului lui Avraam, lui Isaac şi Iacov. El i-a trimis pe toţi prorocii şi apostolii, iar nouă ne-a descoperit întregul plan de mântuire.

Nimănui să nu i se pară că noi facem o lucrare a fratelui Branham. Atunci noi am fi cele mai sărace creaturi de pe acest pământ  dacă noi am face lucrarea lui Moise, a lui Ilie, a lui Pavel sau a fratelui Branham. Dar dacă noi recunoaştem că aceşti bărbaţi au fost incluşi de Dumnezeu în această istorie de mântuire, atunci noi nu putem să trecem pe lângă aceste lucruri. Ci noi mulţumim Dumnezeului nostru pentru toate slujbele acestor slujitori şi noi punem umărul la lucrarea lui Dumnezeu, să coste oricât ar costa. Iar la sfârşit, cei care astăzi râd de noi vor plânge, iar noi care astăzi plângem în acea zi gura noastră va fi plină de bucurie şi buzele şi limba noastră vor fi pline de laudă. Aleluia! Eu sunt sigur că noi ne-am pus mâinile în slujba lucrării lui Dumnezeu, la steagul lui Dumnezeu şi Domnul Îşi călăuzeşte steagul Lui înainte.

Vedeţi voi ce scrie imediat mai departe? Vers. 16: „Domnul va purta război împotriva lui Amalec!” Domnul nu i-a spus lui Moise: „O, Moise tu ai fost atât de credincios, tu ţi-ai pus mâna la steagul Meu”. El nu a spus: „Tu ai grijă cum te lupţi cu amaleciţii”. Moise şi-a pus încrederea în Dumnezeul cel viu. Moise a spus: „Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!”

Dragii mei, cine să lupte pentru noi? Cine a biruit? Cine S-a luptat? Cine S-a luptat în rugăciune? Ai fost tu acela? Am fost eu? Sau a fost Bărbatul din Galilea, Domnul şi Răscumpărătorul nostru care S-a rugat în Grădina Ghetsimani încât sudoarea I s-a făcut ca nişte picături mari de sânge; El le-a spus ucenicilor Săi iubiţi: „Puteţi să staţi cu Mine o oră să vegheaţi?” Iar când S-a întors din Grădină i-a găsit pe toţi adormiţi. N-ar trebui să ne bucurăm de acest fapt pentru că este trist. Dar totuşi eu mă bucur că niciun Petru şi niciun apostol nu a putut să spună: „Eu am ţinut piept, eu m-am luptat împreună cu Domnul, eu am avut parte de această luptă”. Ei toţi au adormit, şi aşa a fost bine pentru că apoi ei toţi au putut să se trezească.

Dragii mei, Dumnezeu nu-Şi dă cinstea nimănui. El nu a spus: „Petre, tu ai făcut bine aceasta”. Nu! Petru nu a făcut-o bine. Toată cinstea, toată slava Îi aparţine Domnului Dumnezeului nostru din veşnicie în veşnicie. Ceea ce noi trebuie să facem este doar să ridicăm un altar Domnului.

Voi ştiţi că la timpul serii, în acea zi de pe muntele Carmel, prorocul Ilie, înconjurat de toţi preoţii lui Baal, a luat cele douăsprezece pietre după numărul seminţiilor lui Israel şi a rezidit acolo altarul Domnului. După ce a făcut acest lucru a adus jertfa pe acest altar, şi după ce a adus jertfa a venit ploaia târzie, cu găleţile. Câteodată când plouă foarte tare se spune „a plouat cu găleata”. Acestui bărbat al lui Dumnezeu nu i-a fost frică deloc; el a turnat apă acolo unde a trebuit să fie foc. Noi am putea spune că el I-a îngreunat situaţia lui Dumnezeu. Dar la Dumnezeu este deja un lucru încheiat. În cea mai grea problemă Dumnezeu este în stare să dea un răspuns. Ilie a putut să spună: „Am făcut totul pe baza Cuvântului lui Dumnezeu”. După aceea el s-a rugat şi a spus: „Doamne Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se descopere astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel şi nu este altul în afară de Tine şi că eu sunt slujitorul Tău, şi că toate aceste lucruri le-am făcut după Cuvântul Tău”. Nici n-a apucat să-şi încheie rugăciunea şi focul a căzut din cer.

Dragii mei, şi în aceste zile, chiar dacă toată situaţia pare şi mai grea – şi fiecare zideşte undeva un altar şi fiecare se luptă şi fiecare cheamă în rugăciune – noi dorim doar un singur altar, altarul Domnului. Doar o singură lucrare, lucrarea lui Dumnezeu. Noi suntem aici şi Dumnezeu este Acela care Se luptă pentru noi. El Se luptă şi până în ziua de azi n-a pierdut nicio luptă. Dacă noi am privi în aşa fel la lucrurile care trebuie făcute, care ne stau înainte, atunci am putea să ne întrebăm cum se vor întâmpla toate aceste lucruri. Dar noi spunem ca Moise: „Domnul este steagul meu”. Noi am pus mâna pe steagul Domnului şi Domnul merge înaintea noastră. El este Acela care Se luptă ca să dea biruinţa poporului Său. Credeţi cu toţii aceasta? Dumnezeul nostru, despre El este scris: „Lui Îi vine deja biruinţa în întâmpinare. El înaintează peste vârful munţilor”.

O, dacă am înţelege noi odată foarte bine, că este vorba despre lucrarea lui Dumnezeu! Şi pentru că este vorba de lucrarea lui Dumnezeu, în sfârşit, este vorba despre însăşi cinstea lui Dumnezeu. Şi pentru că este vorba despre cinstea lui Dumnezeu credeţi voi că El Se va face de râs şi va începe o lucrare pe care n-o va încheia? Eu vă spun: noi să ne punem din nou mâna pe steagul lui Dumnezeu şi să privim prin credinţă, dar nu fără a ridica un altar în casa lui Dumnezeu. Aceasta a fost taina tuturor acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu. Nu doar vorbirea, nu doar făgăduinţa, ci şi un altar. Pretutindeni unde s-a zidit un altar a fost ridicat pentru acel scop ca să fie aduse arderi de tot sau jertfe pentru păcate, întotdeauna a fost vărsat sânge, iar sângele a fost dat pentru ispăşire.

Dragii mei, să zidim din nou altarul nou testamentar, crucea de la Golgota cu iertarea şi înfierea deplină, ca să ştim că şi noi am fost răstigniţi împreună cu El pe această cruce. Noi am fost răstigniţi împreună cu El. Noi nu putem lăsa crucea în stânga noastră şi să trecem pe lângă ea pe partea dreaptă; noi trebuie să ne vedem odată crucificaţi împreună cu Isus Hristos. Aceasta mi-o spun mie şi o spun tuturor: dacă noi vrem să vedem biruinţa lui Dumnezeu atunci nu ajunge să avem doar făgăduinţele şi legământul, ci noi trebuie să ridicăm acest altar ca să fim odată răstigniţi cu Hristos, pentru ca apoi să avem dreptul să umblăm într-o viaţă nouă unde El Îşi poate descoperi din nou slava Lui. Amin. Acesta este calea pe care Dumnezeu doreşte să meargă cu noi. O altă cale nu există. Dacă ar fi alta, atunci ar fi calea ta şi calea mea.

Voi ştiţi că Domnul i-a spus lui Petru: „Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi”. Câteodată noi nu dorim, dar atunci vine un „trebuie dumnezeiesc”. Când a sosit timpul lui Dumnezeu şi noi nu vrem atunci noi TREBUIE. Dumnezeu ne va duce în poziţia necesară pentru că este vorba despre cinstea Lui şi este vorba despre desăvârşirea lucrării Lui. Noi nu dorim doar să fi auzit sau să fi văzut multe lucruri, ci noi vrem să le trăim împreună, să trăim ceea ce face Dumnezeu, prin har, în acest timp de sfârşit.

Noi am putea să citim despre multe altare care au fost zidite. Să mergem la Evrei 13, şi să citim ceea ce este scris după acest verset cunoscut în întreaga lume, „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!”, unde sunt scrise următoarele cuvinte: „Să nu vă lăsaţi amăgiţi de orice fel de învăţături străine; căci este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncări, care n-au slujit la nimic celor ce le-au păzit” (v. 9). Şi acum vine: „Noi avem un altar din care n-au drept să mănânce cei ce fac slujba în Cort. În adevăr, trupurile dobitoacelor al căror sânge este adus de marele preot în Locul Preasfânt, pentru păcat, «sunt arse de tot afară din tabără»” (Evrei 13.10-11).

Să ne oprim un moment aici. Jertfa a fost adusă în curtea dinăuntru în Locul sfânt, iar după aceea sângele a fost adus după perdeaua dinăuntru; dar trupul era dus în afara taberei şi era ars acolo. Dumnezeu a despărţit aceste lucruri foarte, foarte clar. Iar acum ne aduce înaintea ochilor că toţi care mai sunt în curtea dinafară încă nu au niciun drept să mănânce de la acest altar. Ci doar aceia care au trecut prin această perdea cu Hristos şi au ajuns după perdea. Şi noi putem să citim că Hristos ne-a făcut o cale nouă prin această perdea, iar această cale este vie. Aceasta este scris în Evrei 10:19-20: „Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său”. Iar în v. 22 este scris: „Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată”.

Dragii mei, noi am putea să ne adâncim în aceste lucruri. Noi înţelegem despre ce este vorba. Sângele Mielului a fost vărsat, perdeaua din Templu s-a rupt, calea este liberă. Acolo era chivotul legământului, acolo unde marele preot intra o dată pe an cu sângele animalului. Lângă el era chivotul legământului; peste acest chivot al legământului erau cei doi heruvimi ale căror aripi îşi atingeau vârfurile. Vedem că acest chivot al legământului era închis. Dar din acel moment când Mielul a intrat în Sfânta Sfintelor în cer, cu însuşi Sângele Lui, totul a fost deschis, calea a fost din nou deschisă. Prin har, noi avem dreptul să intrăm înăuntru. Fie ca Dumnezeu să ne ajute, nu doar să citim aceste lucruri, ci să le putem crede, să le punem la inimă şi să ne încredem în Domnul nostru că la sfârşit El va face totul bine, prin har.

Să facem un rezumat al tuturor lucrurilor. Bărbaţii cu care Dumnezeu a putut să-Şi întocmească planul de mântuire au crezut făgăduinţele lui Dumnezeu şi le-au văzut împlinite. Isaac a semănat şi a strâns un rod însutit. El a zidit Domnului un altar. Iacov, care a fost un moştenitor împreună cu el, a avut aceeaşi făgăduinţă; Dumnezeu l-a binecuvântat peste orice măsură. Moise a zidit un altar Domnului. Şi noi am auzit, în Noul Testament, că toţi care nu sunt în Locul Preasfânt nu au niciun drept să mănânce din hrana care este la altarul de jertfă. Să nu fim doar în curtea de afară sau în Locul sfânt. Ci fie ca duhul şi sufletul nostru să fie despărţite; fie ca trupul să fie dat afară, iar lucrarea Sângelui să aibă loc la noi toţi. De fapt Pavel nu a spus să aruncăm trupul, ci a spus să ne punem trupul la dispoziţia lui Dumnezeu (Rom. 12).

Romani 12:1: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”.

Aceasta este avertizarea pentru tine şi pentru mine în acest ceas. Noi am fost înnoiţi în sufletul nostru şi Îl credem pe Dumnezeu, dar noi dorim ca partea dumnezeiască să ia sub control partea pământească. Iar aceasta se întâmplă doar dacă noi suntem pregătiţi să ne aducem pe altarul lui Dumnezeu. După aceea n-o să mai fie nicio oboseală, nu va fi nicio osteneală să vedem împlinite făgăduinţele lui Dumnezeu. Fie ca pe mine, pe tine, pe întregul popor, pe noi toţi Dumnezeu să ne ajute în fiecare loc. Noi toţi care auzim Cuvântul descoperit pentru acest timp să putem lua acest Cuvânt prin credinţă. Atât de sigur cum bărbaţii lui Dumnezeu au fost purtătorii făgăduinţei lui Dumnezeu, făgăduinţe care apoi s-au împlinit, tot atât de sigur poporul lui Dumnezeu a purtat făgăduinţele; iar noi, prin har, în curând o să le vedem pe toate împlinite.

Altarul lui Dumnezeu este zidit. Isus, Mielul lui Dumnezeu, a fost pus pe acest altar. El a fost răstignit; mâinile Lui au fost deschise. Cât de des am spus acest lucru: Domnul nostru n-a murit cu mâinile încrucişate, El nu Şi-a pus mâinile în buzunar sau la spate. Mâinile Lui au fost deschise şi pironite pe cruce. Prin aceasta El a dorit să spună întregii lumi: Eu Îmi deschid mâinile către voi. Pe cel ce vine la Mine, pe acela nu-l voi izgoni afară. Deja înapoia Lui a fost iadul, diavolul, au fost toate aceste lucruri, iar înaintea Lui a fost omenirea pierdută. CÂND EL A MURIT PE CRUCEA DE LA GOLGOTA ÎN INIMA ŞI ÎN OCHII LUI EL TE-A AVUT PE TINE, M-A AVUT PE MINE, NE-A AVUT PE NOI.

Fie ca Dumnezeu să lase ca harul Lui puternic să ne domine pe  toţi, ca noi să-L putem vedea pe Domnul nostru cum merge înaintea noastră. Şi fie ca să ne aducă încă o dată această biruinţă de la Golgota şi să ne ia din cale toate lucrurile care mai trebuie să fie luate.

Şi acest lucru l-am mai spus uneori: atât de sigur cum un bărbat al lui Dumnezeu nu-şi pregăteşte pentru el o cale, ci Domnului, tot atât de sigur în acest ceas Dumnezeu va dărui biruinţă poporului Său pe această cale, prin călăuzirea Lui. Noi credem în această biruinţă din toată inima şi din tot sufletul nostru. Noi suntem întemeiaţi în Cuvântul lui Dumnezeu.

Doamne, Tu eşti steagul meu. Eu îmi pun mâna mea pe steagul Domnului meu. Aleluia! Şi pentru că este lucrarea Lui şi noi Îi aparţinem Lui, de aceea noi astăzi suntem biruitori şi învingători şi vedem prin duhul porţile de mărgăritar deschise, prin care El ne va călăuzi înăuntru. Lăudat şi binecuvântat să fie Numele Lui! Amin.

Să ne ridicăm pentru rugăciune. [Se cântă cântarea „Aşa cum sunt” (…)]. Mai este încă timp de har. El încă mai iartă, El ne iartă. Să ne plecăm capetele, să ne deschidem inimile şi să ne închidem ochii. Doresc să întreb dacă este cineva aici care doreşte să-şi dedice viaţa lui Domnului. Nu te uita la vasul tău cel slab. Cuvântul lui Dumnezeu a rămas şi va rămâne în veci Cuvânt al lui Dumnezeu, indiferent prin cine este vorbit acest Cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veşnicie Cuvânt al lui Dumnezeu. Primiţi-L, acceptaţi Cuvântul. În timp ce stăm în rugăciune înaintea Domnului poate aveţi curajul să ridicaţi mâna şi apoi s-o lăsaţi jos. Mulţumim! Mulţumim! Dumnezeu să vă binecuvânteze! Să ne ridicăm cu toţii mâinile spre Dumnezeu şi să mai cântăm încă o dată această cântare „Aşa cum sunt la Tine vine”. Aşa cum sunt la Tine vin, Nu prin puterea mea, ci prin puterea Ta, prin Sângele Tău eu sunt curăţat. O Miel al lui Dumnezeu, eu vin, eu vin. Amin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *